Ce este Dumnezeu?

Cand eram in clasele primare eram singurul ateu din clasa (cel putin, ateu declarat, poate erau si altii si nu voiau sa recunoasca, nu stiu), iar invatatoarea mea era (si este si acum) o credincioasa asidua. Din aceasta cauza, mereu am fost vazut drept "oaia neagra" a clasei, elevul care nu e de acord cu "doamna" si care nu da "raspunsurile pe care ar trebui sa le dea" (in speta, sa fie de acord cu absolut toate punctele de vedere ale "doamnei"). Ba chiar eram printre singurii care luau in calcul existenta extraterestrilor, motiv pentru care toti ceilalti radeau de mine - cum sa existe extraterestri cand noi suntem singuri si unici, facuti de Dumnezeu (chiar daca pe fata unora se vedea o oarecare curiozitate, estompata de dorinta de a fi de acord cu doamna invatatoare)? Ridicol!

Ba chiar la ora de religie, la care nu am vrut (eu si parintii mei) sa particip, dar am participat cateva ore pana cand s-a stabilit ce si cum, doamna ne punea sa spunem "Tatal Nostru" privind catre est, probabil pentru ca din acea directie rasare Soarele, asociat cu zei in diferite mitologii. Tot in acea perioada am fost cu niste colegi sa ducem niste buchete de flori pentru tatal unui coleg care murise, si cand am ajuns acolo, cu totii isi faceau cruce, iar eu nu stiam ce sa fac. Nu intelegeam de ce mi-as face cruce, de ce daca as face niste forme cu mainile in sus si-n jos ar fi ceva "ce trebuie facut", si era clar ca si ei isi faceau doar pentru ca ceilalti din jur isi faceau, nu era nimic autentic in actiunile lor. In cele din urma mi-am facut si eu, doar asa, sa nu se uite lumea urat pe mine.

Cam asa am crescut, de mic, si mult timp mi-am pus intrebarile pe care si le pun majoritatea oamenilor (curiosi) de genul "de ce exista ceva in loc de nimic?", "exista sau nu Dumnezeu?", "exista sau nu extraterestri?", "care este sensul lucrurilor?" si asa mai departe. Prima intrebare, "de ce exista ceva in loc de nimic?" este una dintre cele mai frustrante intrebari la care te poti gandi, si asta pentru ca are forma unei intrebari firesti, la care sa te astepti la un raspuns. Insa forma sa este una inselatoare, asa dupa cum bine am inteles de la filosoful Colin McGinn, care a dat unul dintre cele mai satisfacatoare raspunsuri pe care le-am auzit in viata mea la una dintre cele mai grele intrebari pe care mi-am pus-o in viata mea. Si, atunci cand l-am auzit, m-am intrebat "cum naiba de nu m-am gandit eu la acest raspuns, ar fi trebuit sa fie evident?". Raspunsul este ca intrebarea pare una buna insa de fapt nu este. Daca te uiti la forma ei, are o forma ca orice alta intrebare, motiv pentru care te si astepti sa existe un raspuns, insa, daca te uiti mai atent, poti vedea ca nu poate exista niciun fel de raspuns la intrebarea "de ce exista ceva in loc de nimic?". Si motivul pentru acest lucru este ca in acel "ceva" incluzi toate posibilele raspunsuri la intrebarea ta.

Ai putea raspunde cu "lucrurile exista pentru ca Dumnezeu le-a creat", moment in care trebuie sa intrebi "OK, si pe Dumnezeu cine l-a creat?" (ca sa explici toate lucururile), astfel ajungand intr-un impas. Poti spune "legile fizicii au creat universul" moment in care intrebi "si cine/ce/cum au fost create legile fizicii?". Si asa mai departe - intrebarea "de ce exista ceva in loc de nimic?" contine in acel "ceva" toate lucrurile existente, motiv pentru care nu te poti astepta la un raspuns, pentru ca un raspuns ar insemna sa nu incluzi in intrebare acel lucru pe care il folosesti drept cauza.

Prin urmare, un raspuns logic ar fi un fapt brut - un lucru care exista fara o explicatie. Si sigur, nu e tocmai imposibil sa fie asa - chiar sa avem de-a face cu un fapt brut. Sau ai putea spune ca existenta e infinit mai probabila decat non-existenta. Sau ai putea spune ca non-existenta este un nonsens. In principiu, ai putea veni cu tot felul de explicatii care, pentru mine cel putin, sunt nesatisfacatoare - mi se pare ca le lipseste o anumita "consistenta logica", le lipseste puterea explicativa care sa ma satisfaca in ceea ce priveste respectivul raspuns. Adica, as zice "da, poate ca e asa" si nu "da, are perfect sens sa fie asa".

Daca Colin McGinn m-a facut sa inteleg ca intrebarea "de ce exista ceva in loc de nimic?" este una prost pusa si acum sunt complet satisfacut de acest lucru, in sensul ca intrebarea nu ma mai deranjeaza si nu mi se mai pare un "ghimpe intelectual" pe care sa nu-l fi rezolvat, intrebarea "exista sau nu Dumnezeu?" mi se parea, pana nu demult, la fel de inaccesibila. Raspunsul a fost, mult timp, "nu stiu". Poate exista, poate sa nu existe, habar nu am, si nu cred ca vom sti vreodata.

Dar, din nou, genul acesta de raspuns este genul de "ghimpe intelectual" pe care nu-l suport. Trebuie sa existe un raspuns mai bun decat "nu stiu", insa care este acela?

In primul rand, nu cred intr-un Dumnezeu religios - cu sfinti, cu ingeri, cu Satana, cu Rai si Iad si ce ne mai spun diferite religii. Toate aceste lucruri nu sunt altceva decat legende, mituri, traditii, le poti numi cum vrei dar nu "adevaruri". Realitatea trebuie sa fie (si este)  mult mai consistenta de atat si mai interesanta. A, da, si probabil ca nici Monstru de Spaghete Zburator nu este adevarat.

In al doilea rand, trebuie sa spui ce semnifica termenul de "Dumnezeu"? La ce te referi, mai exact? O fiinta atemporala, atotputernica, atotstiutoare etc etc? O forta? O entitate ce nu poate fi numita "vie", care iti impune norme morale si te "judeca"? Ce anume este acel Dumnezeu la care faci referire, pentru ca oamenii folosesc acelasi termen insa vor sa spuna lucruri diferite prin el.

In urma unor discutii pe care le-am avut de-a lungul timpului, am decis sa scriu aceasta postare in care sa spun ce inteleg eu prin Dumnezeu. Si mult timp nu am inteles nimic prin acest termen, ci doar un placeholder pentru "ceva ce este originea tuturor lucrurilor", dar o astfel de formulare este incompleta. De exemplu, ai putea spune ca Big Bangul, singularitatea din care a rasarit Universul, este "Dumnezeu". Ai putea, literalmente, sa spui "Dumnezeu" in loc de "singularitate". Insa mi s-ar parea o formulare nefericita, pentru ca stim (sau banuim in mod plauzibil) ca acea singularitate nu este chiar inceputul, asa dupa cum ar reiesi din relativitatea generala, prin intermediul careia ai putea spune ca spatiul si timpul au "inceput" sau "au iesit" din acea singularitate. Si spun ca banuim acest lucru pentru ca stim ca e o problema in compatibilitatea dintre relativitate si mecanica cuantica, si ca acea singularitate de fapt reprezinta o masura a ignorantei, pe care am putea-o numi "nu stim ce e acolo" in loc de "singularitate", la fel cum am putea-o numi "Dumnezeu". Din nou, acesta nu este un raspuns bun sau satisfacator.

Apoi, daca multiversul exista, si au existat (sau chiar se intampla in continuare) mai multe Big Banguri (sa zicem, prin inflatie eterna sau un proces similar), atunci cu siguranta ca acea singularitate nu reprezinta ce am putea numi Dumnezeu. Daca interpretarea lumilor multiple din mecanica cuantica este ceea ce se intampla, atunci cu atat mai putin. Si atunci intrebarea se pune "cum am putea formula ideea de Dumnezeu tinand cont de toate aceste aspecte?". Evident, aici fiecare om are propria opinie, dar eu voi spune ceea ce cred eu ca este Dumnezeu, si raspunsul pe care urmeaza sa-l dau este unul care pentru mine este satisfacator, in sensul ca nu mai reprezinta acel "ghimpe intelectual" pe care celelalte raspunsuri mi-l dau.

Raspunsul meu la intrebarea "ce sau cine este Dumnezeu?" este ca Dumnezeu, in viziunea mea, reprezinta legile naturii. Deci, eu nu consider ca Dumnezeu a creat legile naturii si universul, fiind in afara lor, nu consider ca a "inventat" matematica sau logica sau legile fizicii si ca a creat Universul, ci ca ESTE aceste lucruri, literalmente. Desigur, termenul de "Dumnezeu" in aceasta viziune poate fi inlocuit cu "Natura", "legile naturii", nu conteaza termenul folosit. Eu consider ca nu avem de-a face cu ceva "supranatural", cu un Dumnezeu absolut care a creat Natura, ci Natura insasi este autosuficienta. Si motivul pentru care spun aceste lucruri, si pentru care consider acest raspuns ca fiind unul satisfacator si nu un "ghimpe intelectual" este faptul ca legile naturii sunt abstracte.

Sigur, aici sunt mai multe critici pe care le putem aduce acestui model - ca legile sunt formulate in creierul uman, ca legile matematicii, logicii, fizicii pleaca de la niste axiome formulate de noi, si ca daca schimbam axiomele rezultatele sunt altele, incompletitudinea lui Godel, ca nu putem explica lucrurile materiale decat in termenii relatiilor dintre ele, fara sa spunem nimic despre natura lor, sau despre stari mentale, sau despre qualia experientelor subiective, si asa mai departe. Deci putem veni cu tot felul de critici la adresa formularii pe care am dat-o. Si, nu spun, majoritatea lor mi se par valide. Ba chiar unii dintre voi ar putea spune "nu, eu cred ad-litteram in Dumnezeul religios", si nu cred ca as fi in pozitia sa "neg" respectiva credinta, nici nu ar fi locul meu sa fac asta, fiecare e liber sa creada in ce vrea.

Insa raspunsul acesta cu "Dumnezeu este legile naturii" mi se pare satisfacator prin natura abstracta a legilor. Sigur ca noi, oamenii, reprezentam legile naturii prin numere, prin matematica, prin relatii si asa mai departe. Dar legilor naturii nu le pasa de modul in care le reprezentam - ce mi se pare mie absolut este faptul ca acestea pot fi reprezentate si ca acestea AU respectivele relatii, indiferent de natura lor si de modul prin care noi le reprezentam. Lumea materiala poate fi explicatia pentru totul, inclusiv pentru procesele mentale, qualia, constiinta si asa mai departe, prin X mecanisme nedescoperite inca, sau poate sa nu fie - e posibil sa avem nevoie de doua lucruri - cele materiale, descrise de legile naturii, si ceva aditional, nedescoperit inca, care sa dea qualia si procesele mentale prin mecanismul Y. In prezent nu stim care dintre cele doua este adevarata, insa este clar ca atat lucurile de natura mentala cat si cele de natura fizica exista (aici se pot aduce alte critici de natura solipsista, de exemplu, sau, pe partea opusa, de negare a problemei qualiei cu totul).

In orice caz, pentru mine legile naturii reprezinta Dumnezeu, daca tinem neaparat sa le numim asa, in sensul ca sunt absolute si eterne, prin natura lor abstracta. Din nou, aici nu ma refer la valorile lor compatibile cu existenta noastra (poate fi un argument antropic, aici, de conjunctura), ci la faptul ca exista, ca au niste relatii intre ele, ca nu pot fi distruse (abstracte fiind) si ca nu au nevoie de un creator - sunt autosuficiente, exista "by definition", atemporal (existenta lor nu necesita existenta timpului). Ba chiar poti merge mai departe si poti spune ca exista posibilitatea ca pana si lucrurile care par subiective sa fie, de fapt, obiective, absolute, precum frumusetea sau eleganta. David Deutsch sustine asta, si mi se pare ca aduce unele argumente interesante. Poate ca si aceste lucruri fac parte din "Dumnezeu" sau legile naturii.

Ce nu face parte, cred, din enumeratia proprietatilor lui Dumnezeu sunt legile morale - acest tip de Dumnezeu, asa cum este formulat de mine, nu-ti impune lucruri ca fiind morale si imorale. Singurele limitari sunt legile matematicii, logicii, fizicii, sau mai corect spus, relatiile universului. Insa moralitatea o construim noi, prin ratiune si buna intentie, fara vreun ghid exterior, in parte pe baza unor presiuni evolutioniste (daca faci "rau" cuiva e posibil sa primesti rau de la respectiva persoana, lucru care iti scade sansele sa ai urmasi, si deci ca ADNul tau sa se propage mai departe cu inclinatiile respective). Noi decidem ce e bine si ce e rau, pe cat de bine putem, fara vreo asteptare la "karma" sau "justitie cosmica" - doar noi putem face lucrurile drepte, dupa ce stabilim ce inseamna sa fie "drepte". Cumva, este maximul de libertate pe care il putem avea, asa - Dumnezeul propus de mine este tacut din aceste puncte de vedere, motiv pentru care si exista atatea cadre morale: utilitarism, deontologie, teleologie, egalitarism, comunitarism si asa mai departe - pentru ca noi le-am formulat, nu legile naturii (daca tii neaparat sa fii strict, poti spune ca legile naturii, sau Dumnezeu, sunt astfel incat sa ne puna in pozitia de a formula legile morale).

In concluzie, ideea ca legile naturii sunt "Dumnezeu", la propriu, si nu ca Dumnezeu, ca entitate separata, "le-a creat" (lucru care are duce la intrebari de genul "ar fi putut crea Dumnezeu un alt gen de matematica?" sau "a fost limitat Dumnezeu de legile logicii?" sau "este Dumnezeu redundant pentru legile naturii?" sau "este Dumnezeu obligatoriu?") mi se pare cea mai buna explicatie pentru "ce este Dumnezeu?", una pe care nu o consider "un ghimpe intelectual" si care imi ofera un raspuns pe care sa il iau in serios si sa imi dea macar o impresie de consistenta logica - legile universului au fost dintotdeauna, prin natura lor eterna si atemporala, si sunt ceea ce eu inteleg ca fiind "Dumnezeu".