Despre Big Bang, Identitate personala, Existenta si Moarte dintr-o perspectiva idealista

 Acest articol va fi unul despre elementele din titlu si va combina lucruri din fizica ce sunt solide (in sensul ca avem toate motivele sa le luam in serios) si speculatii metafizice bazate pe premisa ca Idealismul (pe care l-am descris in articolele anterioare) este corect drept cadru metafizic. Mai pe scurt, voi discuta despre cum ne putem gandi la Universul nostru in general dar si la lucruri mai concrete precum "ce era inainte de Big Bang", daca exista identitati personale si daca sunt fundamentale sau nu - pentru ca pe baza raspunsului la aceasta intrebare putem discuta mai departe daca intrebarea "ce se intampla dupa moarte?" are sens. Iar daca identitatea personala este o iluzie, ce putem spune despre asta? Si cum putem vedea Natura in general pe baza lucrurilor pe care le observam, cum putem interpreta ceea ce se intampla de fapt? Desigur, voi folosi analogii (pe care eu le consider legitime) pentru a putea descrie Natura intr-o relatie cu lucruri pe care le observam deja precum disocierea.

Punctul de plecare in acest articol este premisa ca realitatea este mentala: constiinta nu este "produsa" sau "generata" de activitatea neuronala ci este chiar existenta insasi, iar activitatea neuronala asociata cu meta-constiinta observata la oameni si cu fenomenologia experientelor constiente (qualia) nu este decat o simpla corelatie, neuronii si activitatea lor nefiind cauza respectivelor experiente. Ceea ce noi denumim "lumea fizica" nu este altceva decat o reprezentare a aceleiasi ontologii mentale - nu exista "o lume fizica" ce are o alta natura decat cea mentala.

Plecand de la aceasta premisa, intreaga realitate fizica (universul, adica) este de fapt o reprezentare a ceva ce este la nivel fundamental mental. Insa realitatea fizica este doar ceea ce noi putem observa prin intermediul organelor de simt despre realitate. Noi nu vedem realitatea asa cum este ci drept o reprezentare (dar o reprezentare buna, in sensul ca aceasta reprezentare se preteaza pentru supravietuirea si reproducerea noastra).

Acum sa ne concentram pe Dissociative Identity Disorder, o conditie psihica in care se gasesc unele persoane care au multiple personalitati. In functie de severitate, unele persoane pot avea pana la 100+ personalitati distincte. Dar sa luam un exemplu simplu: o persoana care are doua personalitati: una dintre ele este Ana si are ca hobby colectionarea de timbre. Cea de-a doua personalitate este Bob, care colectioneaza ceasuri. In functie de momentul cand vorbesti cu persoana respectiva, se poate identifica ori ca "Ana" ori ca "Bob". Si se va purta corespunzator. Cand o intrebi "cum te cheama?" si iti raspunde "Ana", comportamentul observat este ca daca ii prezinti un timbru interesant va spune "wow, foarte frumos acest timbru, mi-l poti da mie? Imi place sa colectionez timbre". Peste jumatate de ora o poti intreba cum o cheama si poate raspunde "Bob", caz in care daca ii prezinti un Rolex nou poate spune "de mult voiam sa imi cumpar un astfel de ceas, sunt un mare fan al ceasurilor Rolex". Si, de fapt, "Ana" si "Bob" au propriile lor amintiri, comportamente, inclinatii, dorinte, preferinte si asa mai departe. Putem spune, din toate punctele practice de vedere, ca sunt persoane diferite, desi traiesc in acelasi corp si, mai important, in aceeasi minte.

De ce sunt aceste lucruri importante? Pentru ca cred ca exact asta face Natura prin fiintele vii. Cu alte cuvinte, Robert care scrie acest articol nu este altceva decat o identitate a Naturii, una dintre miliarde si miliarde de identitati pe care mintea Naturii le instantiaza (potential infinite, daca universul este infinit). Deci putem spune ca ceva "viu" este o disociere a Naturii, o identitate cu care Natura se identifica. Atunci cand pui identitatii care se manifesta drept "Robert" intrebarea "ce faci si cum te cheama?", Natura raspunde "sunt Robert si am amintirile X si preferintele Y si inclinatiile Z". Din punctul de vedere al disocierii numite "Robert", doar amintirile X si preferintele Y si inclinatiile Z exista, in sensul ca Robert are acces doar la acele lucruri - acele proprietati mentale sunt parte a lui Robert. Insa desigur stim ca mai exista ale disocieri ale Naturii cu alte nume, alte amintiri, alte preferinte si alte inclinatii. Un alt continut mental. Ceea ce nu ar trebui sa ne mire - in fond, si "Ana" si "Bob", desi erau identitati ale aceleiasi minti, aveau amintiri si preferinte si inclinatii diferite. Din toate punctele de vedere erau persoane diferite, desi erau instante ale aceleiasi minti. 

Acum sa ne imaginam urmatorul scenariu: intr-o zi intrebi persoana cu cele doua personalitati cum o cheama si iti raspunde "Ana". O intrebi peste o ora si iti raspunde tot "Ana". O intrebi peste jumatate de zi si iti raspunde tot "Ana". O intrebi peste o saptamana si iti raspunde tot "Ana" (si afiseaza comportamentele Anei: colectioneaza timbre si asa mai departe). Putem spune ca "Bob" a murit, nu? Persoana se identifica intotdeauna drept "Ana" si niciodata drept "Bob" (si afiseaza amintirile, preferintele si inclinatiile Anei si nu ale lui Bob). Dar evident ca "Bob" a murit nu inseamna mare lucru: din punctul de vedere al mintii care instantia cele doua personalitati, existenta experimentata este continua: in trecut era uneori Ana, alteori Bob. Acum este doar Ana. Dar experienta este continua, nu a murit nimeni - diferenta este ca mintea respectiva se comporta acum doar precum Ana si niciodata precum Bob. 

Ce vreau sa spun prin aceste lucruri este ca daca intr-adevar suntem "alters" ale Naturii, adica manifestari disociate ale Naturii, ceea ce suntem de fapt este chiar Natura, chiar mintea care imagineaza sau se manifesta precum toate aceste identitati. Deci moartea nu este decat incetarea unei anumite forme de manifestare a Naturii si nu incetarea experientei mintii Naturii, precum disparitia lui "Bob" nu este decat o incetarea a acelei personalitati, insa experienta este continua pentru mintea care se manifesta drept atat "Ana" cat si "Bob".  Cu alte cuvinte, moartea este doar o iluzie, doar o disparitie a contextului mental asociat cu o personalitate, nu moartea experientei in general. Mai simplu spus, fiecare dintre noi ESTE chiar Natura, chiar Realitatea. Nu stim ca suntem asta pentru ca avem un continut limitat, finit, asociat cu acea identitate a Naturii. 

Si cred ca acesta este si motivul pentru care Natura nu pune un mare accent pe individ. Legile Naturii nu sunt astfel incat un individ sa fie special, important. Indivizii nu fac altceva decat sa supravietuiasca pana se inmultesc (cu mici variatiuni de supravietuire de ordinul a zeci de ani), deci pana creeaza o noua disociere a Naturii, pana permite Naturii sa isi continue experientele prin noi disocieri, prin noi identitati, prin noi contexte si perspective. Dar este aceeasi Minte care experimenteaza toate aceste noi identitati, precum mintea care instantia identitatile "Ana" si "Bob" era doar una singura.

Acum sa ne imaginam un alt scenariu. Sa zicem ca la ora 0:00 te duci la culcare si la ora 1:00 incepi sa visezi. Si visul este atat de elaborat incat avatarul cu care te identifici in vis (cel care iti permite o experienta la persoana intai si despre care povestesti atunci cand te trezesti lucruri de genul "am visat ca ..." - acel "am" face referire la cadrul de referinta din care priveai in interiorul visului) sa poata studia legile "fizicii" din interiorul visului si sa descopere tiparele acelor legi din vis. Si dupa ce descopera respectivele tipare (sa zicem ca e super capabil si descopera legile fizicii visului) incepe sa dea timpul inapoi, sa inteleaga cum a aparut acel univers al visului. Si ajunge la un moment din timp t=0 pentru care nu mai are sens sa spui "ce era inainte". De ce? Pentru ca visul a inceput acolo, si legile fizicii pe care el le-a descoperit nu se mai aplica "inainte" (pentru ca inainte, intre ora 0:00 si ora 1:00 a fost un somn fara vise iar inainte de ora 0:00 ai fost treaz). Si atunci spune "legile fizicii pe care eu le-am descoperit prezic o singularitate la Big Bangul universului din vis", exact cum spunem noi in realiatea in care ne regasim. Cu alte cuvinte, legile fizicii prezic un nonsens. Si nu ar trebui sa ne mire, legile fizicii (ma refer la cele pe care chiar le folosim) prezic o singularitate la Big Bang (mai precis, relativitatea generala face o astfel de predictie) din simplu motiv ca nu se aplica atunci - la energii foarte inalte legile fizicii efective la energiile noastre nu se aplica (de exemplu, fortele Naturii tind sa convearga intr-o singura forta primordiala (Grand Unified Theories unifica forta tare, forta slaba si electromagnetismul iar Theory of Everything unifica aceste trei forte si gravitatia)). Detaliile nu conteaza foarte mult, ce e important de stiut este ca fortele Naturii de la energiile joase la care se afla universul in prezent nu sunt aceleasi cu fortele Naturii de la Big Bang. Adica exact aceeasi problema pe care ar avea-o avatarul din vis daca ar studia legile fizicii visului. 

Ce vreau sa spun prin asta este ca Natura era intr-o alta stare "inainte" de Big Bang, unde "inainte" poate avea sau nu sens, precum are sau nu sens ca avatarul din vis sa se intrebe "ce facea mintea care viseaza acest vis inaintea visului?". Raspunsul este ca era intr-o alta stare, intr-o alta faza, daca vreti acest termen. Mintea nu visa ci era treaza - cu alte legi. Cred ca si Universul este similar - este o minte care facea altceva inainte de Big Bang - era intr-o alta faza, cu alte legi. Poate intr-o faza integrata, unificata, nedisociata, precum cineva treaz are o singura identitate cand e treaz dar poate avea multiple identitati atunci cand viseaza. 

Insa Natura poate face lucruri mai tari decat mintea umana care viseaza. De exemplu, Natura poate experimenta vietile tuturor disocierilor "la prezent". Cand spun "la prezent" ma refer la un prezent subiectiv - prezentul fiecarei disocieri. Timpul si spatiul clasice (cele descrise de relativitate) nu sunt altceva decat relatiile dintre disocieri, astfel incat sa nu existe paradoxuri intre disocieri si fiecare cadru de referinta al fiecarei disocieri sa fie legitim, fara discriminari, fara un cadru de referinta "preferat" de Natura, special. Cum? Foarte simplu: prin superpozitie. Spatiul si timpul clasice sunt reprezentate la nivel cuantic printr-o superpozitie a configuratiilor si rasar din acea superpozitie. Iar Natura se poate disocia clasic in configuratiile date de superpozitia descrisa de functia sa de unda, in speta functia de unda a Universului. Deci Natura nu experimenteaza vreun prezent obiectiv ci doar prezenturi subiective, fara sa intre in vreo contradictie sau paradox, mai exact "prezentul" fiecarei disocieri, fiecarei identitati instantiate. 

Foarte pe scurt, concluziile sunt urmatoarele: daca Idealismul este corect (eu zic ca e cel mai apropiat de adevar), atunci fiintele vii sunt disocieri ale Naturii, identitati pe care Natura le instantiaza. Moartea nu exista pentru Natura ci este doar incetarea unui anumit context, unui anumit continut mental, unui anumit cadru de referinta din care Natura priveste din multimea disocierilor pe care le manifesta. Dar experienta nu dispare niciodata, la fel de bine cum experienta mintii care se identifica cu "Ana" si "Bob" nu dispare atunci cand "Bob" dispare - este aceeasi minte care acum experimenteaza doar contextul "Anei" si nu al lui "Bob". Cu alte cuvinte, desi parem indivizi (si suntem din toate punctele de vedere practice - ne simtim si ne comportam ca indivizi separati) de fapt suntem aceeasi minte, mintea care traieste toate experientele tuturor disocierilor sale. Ce a fost inainte de Big Bang? O alta faza a Naturii, o faza in care legile curente descrise de fizica la energii joase nu se manifesta si deci, cel mai probabil, nici disocierile care depind de aceste legi.