Moartea, partea a doua

 Odata cu moartea subita a sorei mele cu doar o saptamana in urma datei scrierii acestui articol, ma regasesc in pozitia de a ma gandi la ceea ce m-am gandit, ironically enough, toata viata: la moarte. Pot zice ca acest lucru a fost, inca de mic, gandul care mi-a dominat fiecare secunda a vietii, chiar daca nimeni nu stia asta. De fapt, inca din clasa intai pot zice ca a fost acolo - atunci cand am trecut in clasa a 2a deja m-am simtit "batran" si "mai aproape de moarte". Era un cantec pe care invatatoarea ne-a spus sa-l cantam la serbarea de final al clasei intai:

Ramai cu bine
Clasa intaia
Cu mult regret te parasim
Nu vom uita ca toti de la tine
Stim sa citim, sa socotim
La sapte ani tot inainte
Cu pasi mai siguri si voiosi
Sunt anii de copilarie
Cei mai iubiti, cei mai frumosi

Cantand acest cantec eu realizam finalitatea clasei intai. Faptul ca e iremediabil pierduta, pentru eternitate. Ca in clasa a doua deja sunt materii mai grele, e mai de "oameni mari", ca exista copii mai mici decat mine, acum, cei care intra in clasa intai. Si asa mai departe. Toate aceste lucruri erau resimtite puternic, nu erau doar niste simple rataciri ale mintii unui copil - se simteau la fel atunci precum se simt acum, poate chiar mai puternic. Dar caracterul lor era identic, aveau aceeasi "greutate", aceeasi "apasare", aceeasi "seriozitate". Ma gandeam la toate aceste lucruri la fel de adanc precum acum, doar cu mai putina informatie acumulata atunci decat acum, atat. 

Vreau sa scriu acest articol fara sa-mi pese ce crede cineva despre concluziile la care am ajuns. Am observat ca majoritatea oamenilor nu discuta autentic, de frica faptului ca vor fi judecati de catre altii, in special de catre prietenii lor: vor spune ca nu sunt oameni seriosi, ca sunt ciudati, poate ii vor da la o parte din grupul respectiv, vor rade de ei si asa mai departe. Dar mie nu prea mai imi pasa de toate aceste lucruri, nu acestea ar trebui sa fie criteriile pe baza carora sa iti formulezi lumea interioara, sa stai cu frica faptului ca vei fi criticat si sa scrii niste lucruri false doar de dragul de a te integra intr-un anumit colectiv si sa fii vazut cu anumiti ochi. Ar trebui sa conteze adevarul, ar trebui sa conteze concluziile la care ai ajuns pe baza a ceea ce ai observat atata timp si sa poti vorbi asta liber cu cine doreste sa afle opinia ta autentica. Prin urmare, precum in orice alt articol pe care l-am scris si precum oricarei opinii pe care am afisat-o de-a lungul timpului, voi scrie despre moarte asa cum o inteleg eu in prezent. De fapt, voi scrie liber despre realitatea in sine, despre felul in care cred eu ca sunt lucrurile - despre cum este realitatea construita, cum s-a nascut universul insusi si care este natura fundamentala a lucrurilor. Am mai scris anterior despre aceste subiecte si despre moarte, insa contextul metafizic era diferit: premisele de la care plecam ca baze ale realitatii erau diferite.

Chiar daca aceste lucruri suna complicat la prima vedere, de fapt am ajuns la concluzia ca situatia este una mai simpla decat te-ai astepta. Aici trebuie sa fac niste corecturi unor lucruri spuse de mine in trecut, precum faptul ca realitatea ar putea fi matematica sau logica, in sensul ca acestea ar fi primitivele, caramizile realitatii: matematica, logica si obiectele abstracte exista si sunt indestructibile, si de asta "exista ceva in loc de nimic". Acum insa cred ca toate acestea nu sunt altceva decat moduri de a vorbi despre ordinea pe care o observam, despre tiparele pe care le vedem. Consider in continuare insa ca aceste lucruri "exista" (imediat vedem si ce inseamna asta). La fel, am vorbit in trecut, in prima parte a discutiei despre moarte, despre structura cerebrala, despre cum ar fi sa poti avea o noua instanta a creierului tau (sa zicem intr-o fiinta care tocmai se naste dupa moartea ta). Acum insa am o alta maniera de a gandi despre aceste lucruri. Cred ca perspectiva metafizica in care insisti ca totul sa fie "material" si mintea sa fie o proprietate emergenta a acelui "material" este incorecta. Si tocmai de aici rasar problemele despre care am mai scris, precum problema grea a constiintei: cum fac neuronii materiali sa "dea nastere" experientei subiective si lumii mentale?

Iar realitatea este ca, oricat de mult ar tine unii sa iti spuna ca e doar o chestiune de timp pana vom descoperi "mecanismul" si isi vor da ochii peste cap cand spui ca e ceva de explicat si acel ceva de explicat (lumea mentala) nu poate fi explicat prin niciun mecanism, nu se poate imagina un mecanism - oricat de mult ar tine toate aceste persoane sa te contrazica - raspunsul la care am ajuns eu este ca idealismul este ceea ce se intampla de fapt. Adevaratele primitive ale ontologiei, ale existentei, nu sunt campurile cuantice, nu sunt functiile de unda, nu sunt bosonii Higgs sau cuarcii si leptonii. Adevaratele primitive ale existentei sunt chiar experientele subiective - lumea mentala este adevarata primitiva. Tot ceea ce ai trait sau vei trai vreodata va fi o experienta mentala: vaz, auz, miros, gust, frison, durere, orgasm, dorinta - acestea sunt adevaratele primitive, ceea ce exista de fapt. 

Ceea ce noi facem prin intermediul stiintei este sa descriem niste tipare in ceea ce noi credem ca este "lumea fizica", insa acea lume fizica este de fapt o serie de experiente mentale, inclusiv experienta mentala de a vedea rezultatele unui experiment stiintific, de a masura prin ce fanta a trecut un electron sau de a vedea un tipar de interferenta a unui foton. Toate acele lucruri sunt vazute si auzite, experiente mentale.

Si, de fapt, poti explica pana intregul univers astfel: atunci cand te intreaba cineva "unde si cand era acea singularitate din care a plecat Universul prin Big Bang avand in vedere ca nu existau nici spatiu si nici timp?" poti spune ca fluctuatia gravitationala care a creat intregul univers a avut loc intr-o minte - spatiul si timpul sunt genul de proprietati care sunt posibile in lumea mentala care este primitiva realitatii. Poti vorbi si religios, poti zice "a avut loc in mintea lui Dumnezeu" (termenul de "Dumnezeu" nu e important, ii poti spune oricum: realitate, existenta fundamentala, spirit, chiar nu conteaza). Practic, atunci cand vorbesti despre univers vorbesti despre ceva ce se intampla in mediul mental, ceva ce poate fi descris de ecuatii matematice si reprezentat drept coordonate spatiale si temporale, functii de unda, geometrie diferentiala sau orice altceva stiintific la care te poti gandi. Toate aceste lucruri sunt expresii descriptive ale ordinii din spate, ale tiparelor ce au loc si ce pot fi observate, dar natura acelor tipare nu este alta decat lumea mentala - nu sunt doua lumi, nu e nevoie de doua lumi, una fizica si una mentala, cu una rasarind din cealalta. De fapt este un monism, o singura lume: doar lumea mentala, a caror tipare pot fi descrise de stiinta prin intermediul matematicii, asociind denumiri respectivelor tipare: functii de unda, cuarci, leptoni, sarcina electrica, masa - aici exista matematica si logica: in minte.

Dupa ce zici toate aceste lucruri ajungi imediat la concluzia ca ceea ce exista este o colectie de minti capabile de metacognitie - capabile sa realizeze propria existenta - si "the mind at large", adica restul universului pe care noi il numim "material". In mare, poti spune ca fiecare dintre noi suntem "Dumnezeu" - suntem cadre de referinta in spatiutimp prin care existenta se materializeaza si experimenteaza ceea ce experimentezi tu - Dumnezeu (sau existenta, sau ontologia, sau ce termen preferi) traieste experientele fiecarei minti din spatiutimp - fiecare dintre noi suntem imagini ale aceleiasi primitive fundamentale. Poti zice, mai mult sau mai putin metaforic, ca esti "un gand in mintea Existentei", un gand care atunci cand este privit de catre altcineva arata precum un creier si un corp - creierul si corpul tau sunt interfata prin care acea "instanta a existentei" interactioneaza cu alte instante ale existentei, precum diferite personaje din visul cuiva care are tulburare de identitate disociata - in care exista o singura minte insa poate instantia diferite personaje care in timpul unui vis interactioneaza unele cu altele. Daca intrebi o astfel de persoana ce a visat, iti va raspunde uneori din perspectiva primului personaj din vis, alteori din perspectiva celui de-al doilea personaj din acelasi vis si asa mai departe. 

De exemplu, daca o astfel de persoana viseaza ca o fetita este alergata de un criminal si un erou o salveaza, daca o intrebi ce a visat iti va raspunde ori ca a visat ca o alerga un criminal, ori ca alerga o fetita sa o omoare, ori ca a salvat o fetita de un criminal: povestea se schimba in functie de personajul cu care respectiva minte se identifica. Similar se intampla, cel mai probabil, si in realitate: "Dumnezeu" traieste vietile tuturor, si a mea, si a ta, si a tutoror oamenilor si vietuitoarelor care au existat vreodata - suntem cu totii instante ale aceleiasi ontologii. Diferenta consta in perspectiva pe care o ia - traieste experientele tuturor (nu stiu daca Dumnezeu poate "exista metacognitiv" fara sa fie "materializat" intr-o fiinta - poate ca singurul mod in care Dumnezeu poate sti ca exista este prin intermediul unei fiinte muritoare, ca sa se salveze de tortura unei existente fixe si eterne, nemuritoare - putin mai jos voi presupune ca nu este metacognitiv).

Deci moartea este doar incheierea unei anumite perspective - unui punct de vedere din coordonatele din spatiu x, y, z si coordonata temporala t, dar Dumnezeu (sau existenta) nu a fost niciodata acel punct de vedere - a fost mereu indestructibil. Asa cum nu plangi atunci cand te trezesti dimineata si iti aduci aminte ca ai visat ca erai Fat Frumos, pentru ca stii ca nu esti Fat Frumos, era doar cel cu care te identificai atunci cand aveai acel vis, si moartea este doar o trezire din visul realitatii - stii ca nu erai acel personaj, era doar o perspectiva a realitatii - nu e niciun fel de tragedie.

De fapt, cel mai probabil este si mai sofisticat de atat: motivul pentru care avem relativitate este acela ca nu conteaza exact "in timpul si spatiul cui" se intampla ceva - timpul si spatiul sunt de asa natura incat permit existenta tuturor alter-egourilor existentei fara contradictii. Este ca atunci cand scrii un roman si faci un fir narativ dar in mijlocul lui te poti intoarce in timp si scrie despre ce facea eroul principal cu 10 ani inaintea actiunii firului narativ principal - poti vorbi astfel (presupunand ca esti atent) fara a avea contradictii in intreaga poveste. Si cum fiecare "individ" (care de fapt este Dumnezeu deghizat in individ) are propria sa memorie, izolata de restul, Dumnezeu traieste experientele tuturor, nestiind ca e asa (cu exceptia acelor instante ale sale care citesc acest articol, desigur). In cazul persoanelor cu tulburare de identitate disociata se intampla ceva similar: se identifica cu toate acele personalitati dar nici acolo nu exista contradictii in poveste intre diferitele perspective.

Cum ramane cu lumea fizica? Este tot mentala insa nu este metacognitiva - lumea fizica nu stie ca exista, chiar daca continutul este tot mental (pentru ca doar "mentalitatea" exista). Aici iau o perspectiva nominalista: ceea ce noi denumim "lume fizica" este doar una - nu exista "obiecte" de sine statatoare. Scaunul pe care il vezi langa tine este doar o colectie de atomi convenabil numita "scaun" de catre tine, un observator constient. Dar in acea colectie nu e clar unde "se termina scaunul" si unde "incepe restul lumii fizice" - este de la primul strat de molecule de oxigen ce atinge moleculele de materie organica ale scaunului, lemnului? Incluzi electronii acelor atomi sau fara ei? Incluzi si podeaua pe care sta scaunul? Dar orasul in care e? Dar planeta? Dar galaxia? Dar intregul univers? Cred ca modul corect in care sa te gandesti la scaun este doar o denumire convenabila pentru o submultime a lumii "fizice", insa de fapt nu are o "existenta proprie". Ceea ce are existenta proprie sunt aceste minti capabile de metacognitie, dar si cele capabile de experiente subiective sofisticate, chiar daca ele nu pot fi verbalizate la nivelul la care putem noi oameni sa o facem (animalele simt durere, vad rosu, se bucura si asa mai departe - au aceste experiente subiective, nu sunt false sau goale de continut, nu sunt niste zombie sau roboti).

Inteligenta artificiala? Nu, inteligenta artificiala face parte din lumea "fizica", in sensul ca nu e metacognitiva. Nu e "in viata". Este doar o serie de procese computationale care pacaleste (ea, seria) observatorii constienti, metacognitivi, ca ar fi "cineva acolo". Dar nu este - este doar o iluzie bine construita chiar de catre acesti observatori constienti care stiu ce fel de iluzie ar fi necesara pentru a fi pacaliti - au construit acea serie de computatii de asa natura incat sa fie pacaliti pentru ca gasesc acest lucru util. Dar AIul nu este constient si nu va fi, va da doar impresia ca este, asta pentru ca o computatie nu este acelasi lucru cu metacognitia - computatia arata precum circuitele integrate iar metacognitia arata precum un creier. Computatia nu este integrata, este o serie de pasi consecutivi, insa metacognitia este integrata (aici stiu ca vor sari multi sa ma contrazica, dar nu-mi pasa foarte mult) - constienta si constiinta are acces in acelasi timp si la gustul ciocolatei pe care o mananca, si la echilibrul corpului pe care il misca, si la televizorul la care se uita si la vocea pe care o aude din difuzorul acestuia - are o experienta integrata. In cazul unui AI nici macar nu exista "un AI care sa aiba ceva" - acel AI, acea inteligenta artificiala nu este decat o eticheta pe care noi observatorii constienti o punem unui proces computational, precum puneam eticheta "scaun" acelei colectii de atomi din motive de utilitate, ca sa ne putem referi cu totii la acelasi lucru. Dar nu exista un "AI" care sa experimenteze ceva.

Pe baza tuturor acestor lucruri eu cred ca moartea este doar pierderea unei anumite perspective a realitatii, dar fundamental suntem cu totii indestructibili pentru ca nu suntem acea perspectiva - suntem de fapt unul si acelasi lucru - Realitatea (sau Dumnezeu) experimentandu-se pe ea insasi, indestructibila - moartea nu este decat ca atunci cand te trezesti dupa un somn dar odata trezit stii ca nu erai personajul din vis, acela nu era decat o reprezentare a ta, o instanta a ta in acel context, nu "tu". Si atunci e OK, nu mai e asa o tragedie - esti si ai fost mereu Dumnezeu.