Dragostea

Daca este vreun subiect despre care sa am ceva de spus insa despre care nu vreau sa aud nimic de la nimeni este acesta. Daca este vreun subiect care este cel mai inalt nivel de existenta si care in acelasi timp este aruncat in derizoriu zilnic, de parca ar fi o banalitate - este tot acesta.

In acest articol voi vorbi despre dragoste - despre cum acest sentiment, aceasta stare absoluta de existenta este aruncata in ridicol de catre oameni carora ori le este frica sa ii recunoasca greutatea, ori pur si simplu nu au capacitatea sa faca asta, ori nu l-au experimentat niciodata si cred ca nu exista, cel putin ca nu exista asa cum urmeaza sa il descriu eu.

De-a lungul timpului m-am gandit la cum as putea descrie un sentiment, o emotie, o stare subiectiva in constiinta cuiva care nu a experimentat acel lucru vreodata. De exemplu, cum ai putea descrie cum este sa vezi unui orb? Sau cum ai putea descrie in imagini cum este sa auzi unui surd? Evident, descrierea unei experiente subiective este imposibila - o experienta, prin definitie, nu poate fi decat experimentata direct - doar asa poti intelege acea experienta. Orice colectie de cuvinte care are pretentia sa descrie respectiva experienta este complet impotenta - nu poate fi decat o analogie in cel mai bun caz. De exemplu, ai putea spune unui orb ca albastrul este ca ceva rece si rosul ca ceva cald (desi in spectrul vizual rosul este la marginea de jos a spectrului vizibil iar albastrul la marginea de sus - o flacara albastra (de exemplu, flacara de la aparatul de sudura) este mult mai puternica decat o flacara rosie, deci tehnic albastrul este "cald" si rosul este "rece"). Dar, evident, va ramane o analogie - orbul nu va sti ce inseamna "albastru" si "rosu" cu adevarat, chiar daca va auzi aceasta analogie.

Paradoxal insa, dupa ce m-am gandit in ultimii ani cum ai descrie dragostea unei persoane ce nu a experimentat-o niciodata, cred ca am gasit o descriere buna (chiar daca este limitata doar la cuvinte) a acestui sentiment. Si spun "paradoxal" pentru ca este ultimul sentiment pentru care m-as fi gandit ca as putea avea o descriere pertinenta, o descriere care sa fie indeajuns de buna incat sa fie luata in seama. Iar descrierea este urmatoarea: dragostea este felul in care se simte infinitul.

Problema este ca persoanele care nu au experimentat ceea ce am descris eu mai sus vor arunca in derizoriu imediat o astfel de descriere. Li se va parea o descriere amuzanta, ridicola, banala, poate chiar stupida. Cu astfel de persoane eu nu prea am ce vorbi, cel putin nu pe aceasta tema, motiv pentru care voi si dezactiva comentariile pentru acest articol - nu am nimic de "discutat" pe aceasta tema, parerea altor persoane este irelevanta. Ceea ce fac eu aici nu este sa "deschid o dezbatere", ci sa descriu o experienta directa, care nu este "negociabila" si nu este subiect de dezbatere sau alterare, modificare, evaluare.

Mult timp am crezut ca poti avea dialoguri cu oameni despre acest subiect. Am "sperat" ca se poate aborda, ca poti vorbi autentic, adanc, profund, fara mistouri, fara aruncare in ridicol, fara banalizare, despre acest subiect. Insa, spre socul meu, am realizat ca de fapt este ceva imposibil. Ba chiar mi-am pus problema daca nu cumva traiesc intr-o lume de zombie, de roboti, in care esti vazut ca un ciudat doar pentru ca simti asa ceva, doar pentru ca ai acces la felul in care se simte infinitul. In plus, tot spre socul meu, am realizat ca dinamica interpersonala pentru marea majoritate a oamenilor este una de "cine i-a tras teapa cui?" - de parca despre asta ar fi vorba. De parca asa s-ar pune problema, eu ti-am tras teapa, te-am facut sa te indragostesti de mine, ce fraier esti si ce smechera sunt eu, haha ce amuzant, ce tare, ce cool! De parca totul ar fi un joc intre zombie, intre entitati care nu simt nimic. Acum sunt trei posibilitati: ori oamenii in general chiar sunt zombie si nu simt nimic, si nu au capacitatea nici macar in principiu sa inteleaga ce spun eu aici, ori sunt prosti si nu pot simti pentru ca nivelul de inteligenta nu le permite, ori sunt rau intentionati si sunt interesati sa "iti traga teapa", sa te faca sa suferi (si eventual deriva si placere din asta, se simt ca un fel de sefi ai tai care au capacitatea sa te faca sa suferi - adica sunt psihopati). Nu vad vreo alta posibilitate.

In plus, am observat ca atunci cand spui lucruri precum ceea ce am spus eu mai sus, ca dragostea este felul in care se simte infinitul, 99%+ dintre oameni cred ca ai luat-o razna, ca vorbesti prostii, ca e o metafora draguta dar puerila, ca nu merita atata atentie, ca exagerez, ca... Si asta este pentru ca, cred eu, chiar si bine intentionati fiind, nu pot aprecia dragostea daca ei insisi nu sunt in acea stare atunci cand citesc o astfel de expresie. Este ca si cum ai privi o persoana care se sufoca si ai zice "ce te zbati atat, ce faci atata galagie?" in timp ce tu nu te sufoci. Sau ca si cum ai rade de cineva care moare de foame in timp ce tie nu ti-e foame - nu ai acces la ceea ce respectiva persoana simte si crezi ca, din cauza ca tu nu simti, acel sentiment nu exista. Dar el exista.

Si exista la modul absolut. Dupa parerea mea dragostea este maximul pe care existenta il are de oferit - este cea mai inalta treapta in existenta, nu exista nimic superior. Este felul in care se simte Dumnezeu, daca esti religios, si daca asta iti spune mai multe decat felul in care se simte infinitul. Din nou, aici nu folosesc metafore - nu folosesc o figura de stil drept analogie, ci spun ca literalmente este in acest fel. In momentul in care simti sentimentul de dragoste in corp, il simti in toti atomii din corp, si stii ca este acest sentiment fara sa fie nevoie ca cineva sa iti spuna ca este. Nu e nevoie sa-l fi simtit anterior ca sa stii ca este - sentimentul in sine "iti vorbeste", in sensul ca in el se afla deja informatia a ceea ce este - odata ce il simti stii in mod automat si ce este. La fel, nu este necesar sa "te gandesti" sau sa "faci vreo analiza" a lui - daca te intreaba cineva daca iubesti nu stai pe ganduri 10 secunde si zici "da, asa cred". Nu. Spui direct "da", fara vreun moment de ezitare. Daca eziti nu simti dragoste, simti altceva. 

Tocmai aici exista problema - faptul ca multi oameni arunca acest termen, dragoste, in speranta ca isi ating "un obiectiv" - sa zicem, impresionarea cuiva. X vrea sex cu Y, deci X zice "ce mult te iubesc!" si dupa ce isi face treaba nu mai iubeste. Ii trece. Si de aici si aruncarea in derizoriu al adevaratului sentiment - de aici dramele care se intampla, pentru ca aceasta sarada de prost gust in care termenul "dragoste" sau "iubire" este aruncat este confundata cu sentimentul adevarat, cel despre care vorbesc eu. Si cum ambele pot fi exprimate cu exact aceleasi cuvinte, rezultatul este ca nimeni nu crede cand este vorba despre cel real, autentic, despre felul in care se simte infinitul.

Ce este pacat este ca nu poti vorbi cu nimeni despre asta in mod autentic. Si bine intentionati daca ar fi respectivii (si in general nu sunt), cat timp ei nu au acces la ceea ce tu simti in corp nu pot decat sa indruge platitudini, sa simuleze empatie, din politete. Cam acelasi lucru il ofera psihologii sau psihiatrii - sunt antrenati sa simuleze empatia, dar ei nu au acces, nici macar in principiu, la universul tau interior - ei nu simt cum se simte infinitul, si deci nu au nimic de spus despre asta - nici nu ar putea, nimeni nu ar putea.

Si mai pacat este atunci când oamenii nu inteleg magnitudinea dragostei, atunci când nu pricep (sau nu vor sa priceapa, pentru ca daca ar face-o s-ar simti inconfortabil, si-ar aminti ca si ei s-ar putea simti astfel in viitor) nivelul de suferinta dat de felul in care se simte infinitul. Ei cred ca e o banalitate, ca e ceva ce tine cateva zile si gata, buf, a disparut, sau ca e ceva ce ar trebui sa iti doresti sa se termine, sa nu te mai simti astfel. Ei nu realizeaza ce inseamna sa ti se stoarca organele in corp zeci de mii de ore consecutive - cred, din nou, ca este doar o metafora. Ca sunt doar niste cuvinte scrise sau vorbite, ca sunt niste banalitati - pentru ca nu au acces la cum se simte asa ceva. Cred ca doar durerea fizica este "reala", nu si ceea ce am descris eu aici. Ca doar durerea fizica este ceva ce merita atentie, iar suferinta de ordin psihic (care in cazul dragostei se manifesta si fizic, in fiecare atom din corp) este asa, o bagatela, ceva derizoriu, ridicol, trecator, ce nu merita atentie, ceva amuzant despre care sa razi, dand din cap dezaprobator "heartbreak is bad" - dar nu ceva real, fizic, concret, nu ceva ce merita atentie - daca suferi din asa ceva esti un fatalau, sau e ca si cum ai fi cazut intr-o boala (de unde si expresia "fall in love"), sau e ceva pueril, pentru copii, oamenii "mari" si "maturi" nu fac asta, sunt niste robotei care trec prin viata si la sfarsit ii scoate cineva din priza, ne-experimentand cum se simte infinitul. Ca si cum scopul vietii tale este sa nu simti asa ceva, este sa fii un zombie, un calculator rece care sa nu simta nimic, si este "cute" daca treci printr-o astfel de suferinta.

Ba uneori iti este negata experienta cu totul: nu se poate ca tu sa simti asa ceva - doar altii pot, tu esti cu calculatoarele, cu fizica, cu d-astea reci - nu ai tu capacitatea de asa ceva! Sunt oameni care nu vor sti niciodata ca atunci cand ai dat interviuri cu ei, atunci cand ai rezolvat probleme, cand ai facut software, cand ai avut discutii cu ei despre diferite teme complicate, cand s-au plans ca nu ai inteles nu stiu ce chestie si s-au intrebat cum e posibil - nu vor sti niciodata toti acesti oameni ca iti foloseai 1% din creier pentru toate aceste lucruri in timp ce cu restul de 99% erai atent la felul in care se simte infinitul. Momente in care afisezi catre exterior aplecarea catre teme care sunt 100% reci, 100% matematice, obiective, concrete - pentru ca este foarte obositor sa experimentezi felul in care se simte infinitul in fiecare secunda a vietii tale interne. Niciunul dintre ei nu va sti si nu va realiza ca intern, in tine, tot acel univers al experientei subiective se intampla, si ca acea experienta are excelenta metafizica, este absoluta, si este maximul pe care realitatea, existenta in sine, ontologia, il poate oferi. Cu totii vor crede ca esti un robotel, un zombie, si iti vor adresa cuvinte care arata asta (nu e ca si cum imi imaginez eu, mi s-a demonstrat in mod direct ca e asa) - insa ei nu vor sti niciodata ceea ce ruleaza in experienta ta subiectiva.

Si e pacat. E pacat ca e asa, dar astfel stau lucrurile. E pacat ca pana si oamenii inteligenti se comporta astfel. E pacat ca unii oameni nu vor avea niciodata acces la felul in care se simte infinitul insa vor putea critica atunci cand spui ca o astfel de realitate exista, ca nivelul maxim al existentei este acesta. E pacat ca realizezi ca nu poti fi decat singur intr-o astfel de calatorie, mai ales daca persoana fata de care ai acest sentiment este ori incapabila sa il perceapa, ori e rau intentionata, ori pur si simplu ii este frica de magnitudinea lucrurilor - esti penalizat atunci cand il afisezi - optim este sa nu spui niciodata acelei persoane ca simti asa ceva pentru ea, lucru care mie mi se pare imposibil - nu spui atunci cand nu simti, daca simti, spui, este ceva automat, nu se poate ascunde sau nega. Cine spune ca se poate nu simte ceea ce descriu eu aici.

Dar nu-i nimic. Dragostea va exista in continuare, macar ca posibilitate pe care universul o permite, pe care existenta insasi o permite. Si va face asta indiferent de ceea ce cei care nu au acces la ea vor spune, de cum vor arunca ei felul in care se simte infinitul in derizoriu, de ce glume proaste vor face, prin care sa-si ascunda insecuritatea faptului ca nu inteleg despre ce vorbesc, de cum va fi el pervertit in atingerea unor scopuri - el va fi acolo cu aceeasi excelenta metafizica, cu aceeasi greutate existentiala, cu aceeasi valoare absoluta indubitabila. Va in continuare felul in care se simte infinitul, felul in care se simte Dumnezeu, va fi in continuare maximul pe care existenta il poate oferi, oricata rea intentie sau ignoranta cei care nu l-au experimentat vor produce. Si asta nu se va schimba niciodata.