Disonanta Cognitiva

 Pe 18 noiembrie 1978, 909 oameni au murit intr-o sinucidere in masa, dintre care 304 erau minori. Acest eveniment poarta numele de "Masacrul de la Jonestown" si a avut loc langa capitala Guyanei. Cele 909 persoane faceau parte dintr-o secta denumita "Templul Poporului" si este poate cea mai cunoscuta sinucidere in masa - avem si o expresie mostenita din acest eveniment, "drinking the Kool Aid", pentru ca bautura folosita in combinatie cu cianura a fost Kool-Aid.

Cum s-a putut intampla un astfel de lucru si ce legatura are acest eveniment cu profetiile despre sfarsitul lumii, cu conspiratiile, cu oamenii care sustin ca "rusii sunt buni" si ca invazia din Ucraina nu are loc chiar si pusi fata in fata cu fotografiile atrocitatilor de acolo sau cu "efectul din dimineata de dupa", binecunoscuta situatie in care dupa o noapte de sex cu cineva in dimineata urmatoare iti pui intrebarea daca ai fost cu cine trebuie?

Ce legatura au toate aceste lucruri unele cu altele? Cum este posibil ca niste oameni rationali sa creada in conspiratii sau sa comita sinucideri in masa? Cum este posibil ca niste oameni rationali sa ignore dovezile evidente care le sunt prezentate sau evenimentele contradictorii unei credinte pe care chiar ei insisi le experimenteaza?

In aceasta postare voi scrie despre ceea ce se cheama disonanta cognitiva, fenomenul psihologic care duce la toate aceste lucruri. In ciuda aparentelor, tot ceea ce am descris mai sus nu sunt proprietatile unor oameni "prosti" ci niste lucruri care se pot intampla oricui, indiferent de nivelul de inteligenta - este intocmai presupusa disonanta cognitiva mecanismul care duce la toate aceste intamplari si situatii. Si spun "presupusa" pentru ca nu ai cum sa dovedesti stiintific ca acest mecansim exista - este doar o presupunere bine fondata.

Pentru a face lucrurile mai clare voi incepe cu doua exemple de disonanta cognitiva din propria mea viata - doua situatii de disonanta cognitiva prin care am trecut. Primul exemplu este urmatorul:

Candva prin anul 2005 aveam o ora de "comunicare manageriala" la facultate. Cum atunci imi petreceam mai mult timpul jucand baschet prin curtea Politehnicii, de obicei intarziam la fiecare ora. Aceasta ora nu a facut exceptie. Am ajuns la ora, intr-un final, la vreo 10 minute dupa ce se sunase. "Na, nu am intarziat prea mult", imi zic eu. Ciocan la usa, deschid usa si ma uit catre tabla, sa vad daca a venit profa. Cand colo, la tabla era un barbat in costum, crava etc. Ma uit la el, zic "ok... asta pare sa fie proful". "Buna ziua", ii zic presupusului profesor, "ma scuzati ca am intarziat, ma pot duce in banca?". "Proful" se uita la mine nedumerit si da din umeri, nestiind ce sa zica. Era, evident, unul dintre colegii mei. Imi face semn ca ma pot duce in banca. "Super, dom' profesor imi da voie sa ma duc in banca", imi zic eu. Si ma duc catre banca. In banca ce vad? O vad pe profa reala, care din pura intamplare statea chiar in locul meu. O vad si nu imi dau seama ce este - daca tipul de la tabla este profesorul, femeia asta din banca mea cine poate fi? Ca profa nu are cum sa fie, nu? Si nici colega nu pare sa fie. Desigur ca am realizat dupa o secunda de nedumerire ca femeia din banca era profa si ca tipul de la tabla era de fapt coleg cu mine, dar ce fac acum? Doar nu era sa recunosc ca am facut o asemenea gafa, nu? Ar fi dat mult prea prost - pentru mine, pentru imaginea mea fata de restul clasei etc. Asa ca am rationat ca nu are cum sa fie profa, din moment ce dom' profesor e la tabla, si deci este o femeie necunoscuta care nu are ce cauta in clasa. 

Asa ca ii zic profei sa se dea la o parte sa ma asez in banca, din moment ce domn profesor a spus ca e OK ca am intarziat si mi-a spus sa ma duc la locul meu. Pentru mine treaba asta a avut mai mult sens decat sa zic "of, ce gafa am facut!". Evident ca profei i-au sarit mintile si m-a dat afara etc etc etc, dar pentru mine era de necrezut cat tupeu putea sa aiba aceasta femeie necunoscuta!

Al doilea exemplu de disonanta cognitiva:

Pana in 2014 mereu mi-am imaginat ca femeile apreciaza autenticitatea, adevarul, vorbitul pe bune, discutiile autentice, sentimentele adevarate si asa mai departe. In 2014 am aflat, spre surprinderea mea completa, ca nimic din toate aceste lucruri nu este adevarat - ca ceea ce apreciaza de fapt sunt platitudinile, zambetele goale, truismele, vrajeala, vorba goala, prefacatoria, si ca nu e nevoie sa fie mare lucru de capul tau ca barbat pentru a fi "selectat" - femeilor nu le pasa de nimic din toate aceste lucruri - trebuie doar sa aiba o impresie nu stiu cum despre tine si in rest nu mai conteaza ce proprietati ai. Nu mai conteaza ca esti un pierde-vara care eventual traiesti pe banii ei, ca joci carti sau ca arzi gazul toata ziua, cat timp se chinuie cu tine isi da singura impresia ca ea te-a ales (altfel nu s-ar mai chinui cu tine, nu?) si continua cu acea impresie. Cum esti abordabil, de treaba, autentic, cum nu e nevoie sa se chinuie cu tine - cum isi inoculeaza impresia ca nu esti asa de valoros, ca "te-a obtinut prea usor", ca nu esti la nivelul ei si asa mai departe.

Treaba asta pentru mine a fost absolut socanta. Stiam ca tot bullshitul cu "intalniri" si "relatii" este de cel mai jos nivel posibil dar chiar nu imi imaginam ca e posibil asa ceva. Ca asta e magnitudinea de bullshit care chiar se intampla. Si totusi asa stau lucrurile. Disonanta in care m-am aflat a fost absolut socanta la modul devastator - sa realizezi ca nu conteaza cat de bun esti sau cat de bine intentionat esti sau cat de multa autenticitate oferi, criteriul de selectie nu este acela, ci "a zambit nu stiu cum" sau "nu mi-a raspuns la intrebare deci este un barbat misterios" sau "wow, mi-a spus ca sunt draguta" sau "nu mi-a zis niciodata ca ma iubeste" (deci mentine acest mister, ar pica totul daca ti-ar zice) si alte cate si mai cate astfel de chestii absolut penibile. Toate aceste lucruri au fost un soc extraordinar pentru mine, creand acea disonanta despre care urmeaza sa scriu.

Bun, acum haideti sa luam un exemplu concret si sa vedem care exact este mecanismul care duce la toate aceste lucruri. Cum se pot intampla toate aceste lucruri ridicole?

Sa ne imaginam (poveste inspirata dintr-un caz real) ca eu imi deschid o secta in care cred ca peste o luna va fi sfarsitul lumii, sa zicem pe o data exacta, pe 30 septembrie. Cum stiu asta? Simplu: comunic cu extraterestrii. Am vorbit cu ei, am avut viziuni etc si am aflat prin intermediul lor ca pe 30 septembrie va fi sfarsitul lumii: un mare potop va avea loc si toti cei care nu vor fi luati pe navele lor vor muri. Desigur, eu sunt unul dintre alesi si cine vrea sa mi se alature va fi si el salvat. Vin, apoi, si iti povestesc si tie despre acest lucru extraordinar. Si tu, desi putin sceptic, incepi sa crezi. Iti spun ca daca mi te alaturi vei fi salvat si vei fi unul dintre putinii oameni care vor supravietui - vei fi cu adevarat special. Iti dau detalii despre extraterestri: pe ce planeta sunt, ce intentii au, etc etc. Si tu, sa zicem, crezi. Intre timp alti oameni ni se alatura: ajungem o secta de 20 de indivizi de diferite varste, profesii etc. Vine data de 30 septembrie cand la ora 18:21 trebuie sa vina nava. Ne pregatim, suntem gata sa fim salvati, asteptam nava... se face 18:21... si... nimic. Niciun potop, nicio nava. Poate au intarziat? Mai asteptam putin, vedem ca nimic. 

Ce poti face? Ai doua optiuni:

1) Sa spui "bai ce prostie, cum naiba am putut crede o asemenea tampenie?!"

2) Sa spui "ok, nu a venit nava, insa acesta a fost un test al credintei, tot o sa se intample ceea ce este profetit insa intr-o alta zi!"

Exact asta s-a intamplat intr-o secta reala, "The Seekers", in care un grup de cercetatori/psihologi s-a infiltrat. Liderul grupului exact asta a sustinut, ca motivul pentru care nava nu a venit este pentru ca lumina raspandita de membrii grupului in lume a fost asa de puternica incat Dumnezeu a decis sa nu mai distruga lumea (sau sa amane distrugerea lumii pana la o data ulterioara, mai incolo).

Bun, cum ramane cu cele doua optiuni de mai sus? De ce apar ele si ce efecte au? Pai optiunea 1), cea in care recunosti ca ai fost dus de nas si prostit este precum cea cu "domn profesor" din cazul meu. Cateodata nu este usor sa zici "da, bai, am facut o mare prostie" - poate ca iti este rusine sa admiti, poate ca nu-ti place senzatia sa fi facut asa o mare greseala, poate ca nu-ti vine sa crezi ca poti fi atat de prost etc. Si atunci rationezi o explicatie alternativa: "asta nu e profa, e o femeie oarecare ce nu are ce cauta in ora" sau "nu a venit nava extraterestra pentru ca este un test al credintei" sau "nu se poate ca astea sa fie criteriile de selectie ale unei femei pe care chiar o iubesti" si asa mai departe. Si daca rationezi in felul asta atunci poti confabula aceste motive alternative si credinta ta sa se intareasca in acel lucru - in cazul de fata vei crede cu atat mai mult in povestea cu nava extraterestra - in fond, ai fost supus unui test de credinta pe care l-ai trecut. 

Ceva similar (desi putin mai complicat, pentru ca a implicat si mecanisme de supunere) s-a intamplat in cazul celor 909 persoane care s-au sinucis in Jonestown: liderul sectei a devenit un lider absolut care nu putea fi tras la raspundere: detinea adevarul absolut. Unul dintre sectanti a murit cu un tatuaj pe care scria "nu-l intelegeti pe Jones", alta cu un mesaj in care scria "alaturi de el pana la capat!".  Ei, exact asta este disonanta cognitiva: este atunci cand ceea ce afli despre ceva se contrazice cu ceea ce crezi despre acel ceva. 

Un exemplu si mai simplu: te duci la o petrecere si acolo te intalnesti cu unul dintre prietenii tai insa, surprinzator, acesta te ignora. Care sa fie explicatia? Pai, poate ca nu era un prieten atat de bun pe cat credeai (iti actualizezi credinta anterioara, cea conform careia era un prieten bun). Sau poate ca, daca te gandesti mai bine, pana la urma nu s-a purtat atat de urat, poate era atent la altceva (o explicatie alternativa pentru comportamentul lui). Sau adaugi o credinta noua: prietenul tau a fost manipulat de unul dintre dusmanii tai sa te ignore: el este un super prieten, asa cum credeai si pana atunci, insa acest inamic este de vina (aceasta explicatie este precum ideea ca nava nu a venit pentru ca este un test).

Disonanta cognitiva este, deci, senzatia de disconfort psihologic intre ceea ce crezi despre ceva si dovezile care iti sunt prezentate referitor la acel ceva: in cazul meu cu profa, credinta ca cel de la tabla este profesorul si dovada faptului ca femeia din banca pare sa fie profa reala. In cazul prietenului care te ignora, credinta ca este un prieten bun si dovada faptului ca te ignora. Si asa mai departe.

Cum se poate rezolva disonanta cognitiva? Prin scaderea ei si ajungerea la consistenta cognitiva. Adica prin cele doua metode de mai sus: ori recunosti ca ai crezut o mare prostie si actualizezi credintele proprii pentru a fi conforme cu noile dovezi ("am fost pacalit, am crezut aiurea in prostia asta"), ori rationezi un motiv pentru care credinta ta initiala a fost corecta ("este un test al credintei, nava va veni la o alta zi"). 

Problema este ca daca optezi pentru cea de-a doua varianta, data viitoare cand vei primi dovezi ca lucrurile in continuare sunt disonante (vine a doua zi in care nava ar trebui sa te salveze insa nici atunci extraterestrii nu se prezinta si sfarsitul lumii nu se intampla) atunci va fi si mai greu decat prima data sa recunosti ca te-ai inselat - disonanta este si mai puternica. Ar insemna sa zici "am fost prost sa cred in chestia asta la inceput si prost din nou sa cred ca a fost un test si ca va veni a doua oara" - un lucru si mai greu de recunoscut. Si, ca sa redobandesti consistenta cognitiva, vei crede si mai cu ardoare in sfarsitul lumii si extraterestrii. Si asa mai departe.

Tot acest mecanism este valabil pentru toate conspiratiile si lucrurile ridicole despre care stiti: Pamantul Plat, homeopatie, rusii nu invadeaza Ucraina ci este totul regizat, sfarsitul lumii este nu stiu cand, NASA ne minte, orice vreti voi. Este mecanismul pe care "liderii" religiosi il utilizeaza in manipularea enoriasilor, este mecansimul folosit de marketeri cand iti vand un produs minune si asa mai departe. 

Disonanta cognitiva este cu atat mai puternica daca te inconjori cu oameni care sunt in aceeasi disonanta: ei te vor asigura ca "a fost doar un test" pentru a-si linisti propria lor disonanta si se vor folosi de tine ca de o unealta pentru a face asta. Tu, la randu-ti, vei simti suportul faptului ca si altcineva crede in respectivul lucru si deci inseamna ca nu te inseli, este adevarat, lucru care iti confera consistenta cognitiva si face acel sentiment de disonanta sa dispara - este ceea ce se cheama "confirmation bias" - ne vom inconjura de oameni care cred ca noi tocmai ca sa scapam de sentimentul de disonanta - auzindu-i pe ei ca cred in ceea ce credem si noi ne face sa ne simtim cognitiv stabili. 

Si asta nu se intampla doar la nivel de credinta ci si la nivel de actiuni. De exemplu, sunt cazuri de femei (sau barbati) care stau cu partenerii lor care le abuzeaza. "Cum se poate asa ceva?", te intrebi. Simplu: daca ea a plecat de la premisa ca este un om bun, minunat, etc si a batut-o, are de ales: poate zice "ce greseala am facut, nu e cum credeam eu" sau poate zice "a fost o scapare, dar de fapt este un om extraordinar", lucru ce da temporar consistenta cognitiva insa va creste disonanta data viitoare cand va fi abuzata, ceea ce o va determina sa il "iubeasca" si mai mult. Acest fenomen se cheama "suferring-leads-to-liking" (suferinta duce la atractie). La fel, ca sa stam pe acest (repulsiv) subiect al "relatiilor" functioneaza si atunci cand "iesi cu cineva" - daca ii cumperi cadouri, cheltui bani etc deja devii neinteresant - poate spune oricand ca a iesit cu tine pentru ca i-ai cumparat cadouri. Daca nu ii cumperi nimic creste disonanta cognitiva: "de ce naiba am iesit eu cu asta?" - caz in care zice ori "de proasta ce sunt", ori "pentru ca este destept, frumos, dragut, nice, nu stiu cum" - va inventa un motiv pentru care a iesit cu tine, iti va atribui calitati pentru a rationa motivul acelei actiuni si pentru a scadea disonanta cognitiva, pentru a restabili consistenta cognitiva. Si, daca a facut asta, va face cel mai probabil acelasi lucru in continuare: va zice "stau cu el pentru ca e nice" sau "nu stiu ce ma atrage la el" - nimic, e doar acea disonanta cognitiva si dorinta de a te arata consistenta cognitiv. Practic, cu cat se chinuie mai mult cu tine cu atat mai atragator vei fi: din moment ce se chinuie trebuie sa fie un motiv: esti asa si esti pe dincolo. Deci chiar daca la nivel declarativ femeile vor spune "mi-ar placea asa de mult un om sincer, autentic, care chiar sa ma iubeasca, sa imi spuna asta, sa fie clar ce gandeste" etc etc, disonanta lor cognitiva le face sa rationeze ca cei care nu au aceaste proprietati sunt "barbatii selectati". Nu trebuie neaparat sa fie cineva abuziv, poate fi cineva cu care doar iti pierzi timpul, mecanismul este acelasi.

Toate aceste lucruri sunt valabile cu atat mai mult cu cat alti oameni stiu de ele. Daca eu intru in secta cu sfarsitul lumii dar nu spun nimanui despre asta si vad ca nu se adevereste, pot iesi rapid din ea fara sa stie nimeni si nu trebuie sa imi fac griji ca voi fi cognitiv instabil in fata altor oameni: nimeni nu stie si e ok, pot recunoaste mai usor eu fata de mine ca am fost pacalit. Dar daca spun la 10 prieteni ca eu cred ca va fi sfarsitul lumii maine, fac conferita de presa, scriu pe Facebook, habar n-am ce mai fac - si apoi vad ca nu e cum am zis eu, ar insemna sa arat tuturor celor care stiu despre asta ca nu am avut dreptate, ca am fost prost, ca mi-am luat teapa si asa mai departe. Asta duce la o disonanta cognitiva mai puternica si deci creste probabilitatea sa nu recunosc, sa rationez spunand "a fost un test, de fapt e adevarat dar..." si sa cred mai mult decat pana atunci in respectivul lucru. Altfel ar da prost in fata oamenilor, nu? La fel si cand iti iei partenerul gresit: daca multa lume stie ca voi sunteti impreuna ar "da prost" si ar arata cognitiv instabil pentru restul lumii sa admiti ca nu e cine trebuie. 

Desigur, nu spun ca mecanismul de disonanta cognitiva este ceva rationat pur, nicidecum. Spun doar ca, in mare, cam asa se intampla mecanismul in spate, ca ne dam seama de asta sau nu. De fapt, asta este si motivul acestei postari: sa aduc la cunostinta celor care nu stiu despre el ca asa se intampla lucrurile si ca e datoria noastra sa ne oprim si sa constientizam ca asa se intampla lucrurile. Si ca e ok sa te razgandesti, e ok sa pari "prost", e ok sa zici "am gresit" - mult mai ok decat sa cobori in disonanta cognitiva din ce in ce mai puternica. E ok si chiar recomandat sa ai genul asta de capacitate - este intocmai acea capacitate pe care conspirationistii si femeile abuzate/manipulate nu o au.