Ce inseamna sa insemni
Universul este un loc foarte rece. Cat de rece? 2.7 Kelvin sau -270.45 grade Celsius. Poate exista vreun scop intr-un univers rece si infinit? Poate exista un "meaning" intr-o astfel de entitate? Ce spun legile fizicii despre natura teleologica a existentei? Exista un arbitru moral absolut, la care ne raportam ca si persoane? Are sens conceptul de "scop", sau pur si simplu traim intr-un Univers complet gol de orice fel de telos?
Acestea, si altele ca ele, sunt intrebarile pe care doresc sa le abordez in acest articol. Pot spune, inca de la inceput, ca pe masura ce parcurgem aceste intrebari, si raspunsurile la ele, vom face un dans bipolar intre depresie si "extaz", si intre pesimism si optimism. In ciuda aparentei antiteze dintre conceptele opozante, cred eu ca vom ajunge la concluzia ca sunt in antiteza tocmai pentru ca nu sunt comparate asa cum trebuie: concepte ce aparent sunt opozabile, ce aparent fac parte din aceeasi categorie, sunt, de fapt, lucruri diferite, ce nu ar trebui comparate.
Sa incepem prin a ne intreba "ce spun legile fizicii despre existenta unui scop in Univers?". Mai exact, exista un scop, un tel, un ideal spre care trebuie sa tindem, impus asupra noastra din exterior, din insasi natura realitatii? Iar raspunsul la aceasta intrebare este si da, si nu.
Atunci cand vrei sa raspunzi la o astfel de intrebare intr-o maniera "fizica", "stiintifica", maniera de abordare corecta este cea reductionista: luam Universul, care este format din materie si energie. Cum insa materia este de fapt energie, putem spune ca Universul este format din energie (ajungem imediat la o descriere mai in detaliu a ceea ce vreau sa spun).
Cele mai mari structuri din Univers, super-roiurile de galaxii, sunt formate din roiuri de galaxii si galaxii. Galaxiile sunt formate din sisteme stelare, similare cu cele ale sistemului solar (o stea sau mai multe stele (sisteme binare, cu doua stele, de exemplu, care graviteaza un centru gravitational comun)), sisteme care contin, la fel ca si sistemul nostru, planete, luni, asteroizi, comete si alte corpuri cosmice.
Continuand argumentul reductionist, toate aceste obiecte sunt formate din materie, si anume din molecule, formate la randul lor din atomi. Toate obiectele pe care le avem in jurul nostru sunt formate din molecule, formate din atomi. Atomii, la randul lor, sunt formati din nucleul atomic si din electronii ce "orbiteaza" (metaforic vorbind) nucleul. Daca intram si mai departe in detalii, nucleul atomic este format mai departe din protoni si neutroni. Protonii si neutronii sunt formati, la randul lor, din cuarci si din gluonii fortei tari care tin cuarcii impreuna. Aceiasi gluoni tin protonii impreuna, in ciuda faptului ca protonii au sarcina pozitiva (+1) si deci se resping prin intermediul fortei electromagnetice - forta tare de-asta e tare - ca e mai tare decat forta electromagnetica si tine protonii impreuna in centrul nucleului atomic, in ciuda respingerii electromagnetice.
Daca e sa analizezi mai departe ce se intampla intr-un proton, o sa vezi ca o foarte mare parte din masa unui proton este data de energia gluonilor fortei tari, si nu de cei trei cuarci din care este alcatuit protonul. Cum gluonii sunt bosoni, si nu fermioni (cu alte cuvinte, sunt particule de forta, si nu particule de materie), asta inseamna ca tot ce vedem imprejur, format din atomi, inclusiv noi insine, sunt lucruri formate din energie si nu din materie, intr-o foarte mare masura.
Un proton are o masa de ~938 MeV, dintre care doar 2.4 + 2.4 + 4.8 MeV (masa celor trei cuarci), adica 9.6 MeV, este reprezentata de catre cuarci. Calculand, rezulta ca 98.97% din masa atomilor din care suntem facuti este reprezentata de "confined energy", adica de ceea ce este, de fapt, forta tare nucleara.
Pe scurt, toate lucrurile din jur sunt "facute" din energie "restransa" in interiorul nucleului atomic, interschimbata intre cuarcii din care protonii atomilor sunt alcatuiti (interactiunea dintre cuarci genereaza aceasta energie, deci "materia" are, intr-adevar, rolul ei imperativ in generarea energiei gluonilor).
Totusi, datorita faptului ca am mers pe sirul reductionist, am ajuns la o dimensiune atat de mica incat mecanica cuantica intra in actiune. Incercand sa ducem argumentul reductionist cat de departe putem, "pana la capat" (presupunand ca exista un capat la care sa ajungem), conceptul la care calatoria reductionista se opreste este functia de unda Schrodinger a Universului.
Ce inseamna asta? Inseamna ca tot ceea ce exista poate fi descris ca fiind o structura matematica, cu natura probabilista dar cu calcule deterministe (mai exact, nu stim exact care va fi rezultatul ecuatiei, dar putem calcula cu certitudine care va fi probabilitatea acestui rezultat, arbitrar de mult timp in viitor sau in trecut).
Aici ne lovim de dihotomia dintre relativitate si mecanica cuantica. Unde este dihotomia? Este in conceptul de "timp", poate cel mai eluziv concept dintre toate.
In relativitate, timpul este o dimensiune, la fel ca si spatiul, si face parte din spatiul Minkowski, mai exact din spatiu-timp, cu 4 dimensiuni - cele 3 dimensiuni spatiale si dimensiunea temporala.
De ce e asta relevant si de ce ar trebui sa ne pese? Pentru ca in spatiul Minkowski, timpul este strans legat de spatiu. Mai mult, tot timpul exista deja - "curgerea" timpului nu este decat o iluzie, datorata lipsei noastre de acces epistemic la viitor (lipsa de informatie), dar si conditiilor initiale de la momentul Big-Bangului (mai exact, entropiei extrem de scazute de la acel moment).
Important este de retinut faptul ca in relativitatea speciala, timpul exista deja, la fel cum spatiul exista deja. Cum cele doua sunt strans legate intre ele, nu este posibil ca spatiul sa existe "de unul singur" si timpul, nu. Mai mult, atat timpul cat si spatiul au inceput odata cu Big Bang-ul, intrebarea "ce era inainte de Big Bang?" neavand sens, in contextul relativitatii. Este similar cu a intreba "ce e mai la nord de polul nord?". Si mai mult - timpul si spatiul pot "lua sfarsit" intr-o singularitate.
La fel cum timpul si spatiul au inceput dintr-o singularitate (Big Bang), acestea pot lua sfarsit intr-o singularitate (de exemplu, intr-o gaura neagra). Cu alte cuvinte, timpul si spatiul sunt strans legate intre ele, si pot fi create sau distruse.
In mecanica cuantica, insa, timpul este un parametru, nu o dimensiune. Daca ai functia de unda a Universului, poti merge in viitorul acesteia si calcula ce se va intampla, sau poti merge in trecutul acesteia sa calculezi ce probabilitati exista in trecut. Nicaieri in aceasta functie de unda nu exista un "final" al functiei de unda - nici in trecut, nici in viitor.
De aici putem trage concluzia ca, potrivit mecanicii cuantice, nu exista nici un inceput, nici un sfarsit al Universului - acesta este etern. Cu alte cuvinte, Universul "doar este". Atunci cand spunem "acum 13.8 miliarde de ani a avut loc Big Bang-ul" nu facem altceva decat sa folosim limbajul uman pentru a descrie ceva mult mai complex, indescriptibil intr-o maniera uzuala. Daca in relativitate e perfect OK sa spui ca nu exista timp si spatiu inainte de Big Bang, in mecanica cuantica acest lucru nu prea are sens, pentru ca tot ceea ce exista este functia de unda, si nu spatiul, timpul, materia, energia sau alte lucruri "clasice" - lucrurile clasice sunt observatiile noastre, Universul fiind, in realitatea dictata de mecanica cuantica, nimic altceva decat o functie de unda matematica.
Nicaieri, nici in relativitate si nici in mecanica cuantica nu exista, nici macar conceptual sau ipotetic, ideea de "semnificatie", "valoare", "moralitate".
Ce concluzie putem trage din toate aceste lucruri referitor la titlul acestui articol, "ce inseamna sa insemni?". Ce concluzii morale, etice, ce "telos", ce scop personal putem extrage din toate lucrurile expuse mai sus? Concluzia este ca Universului nu-i pasa de noi si de ceea ce vrem.
Nu exista o lege morala absoluta, nu exista un "ghid exterior" al "cum ar trebui sa fii", nu exista "o judecata de apoi", nu exista "viata dupa moarte", nu exista "legea atractiei", nu exista astrologie, nu exista ce ar vrea "unii de la televizor sa vanda". Exista legile matematicii fizicii si logicii reci, simple si neabatute, eterne.
Iar asta e un lucru bun. Inseamna ca noi, oamenii, suntem cu adevarat liberi. Singurele reguli pe care suntem obligati sa le respectam sunt legile fizicii, matematicii, logicii. Si nu ne putem abate de la ele.
Unii dintre oamenii pe care-i stiu ar trage o concluzie complet deprimanta din toate aceste lucruri: pentru ei, daca nu exista un Dumnezeu care sa aiba "asteptari de la ei", sau un "scop final", o directie exterioara care sa le fie impusa, simt ca traiesc degeaba. Abordarea mea e complet inversa: a nu avea un tel exterior impus este definitia libertatii. De fapt, Immanuel Kant are un celebru exemplu in care intreaba daca o piatra care cade este libera. Raspunsul este ca nu este libera, ci se subjuga legilor fizicii - ea nu cade "libera" spre Pamant, ci este obligata sa cada spre Pamant.
Oamenii sunt diferiti. Si ei se subjuga legilor fizicii, dar au ratiune. Ratiunea le ofera libertate. Noi suntem cei care cream scopuri, teluri, idealuri. Noi, prin ratiune, putem crea si imbunatati legile eticii si ale moralitatii. Din noi si din ratiune survin toate aceste lucruri, nu dintr-un agent extern.
De-asta si avem evolutia societatii umane, de la preistorie, la ars pe rug si inchizitie, si la lumea moderna - prin educatie si ratiune am ajuns unde suntem. Inseamna ca am terminat si am stabilit, odata pentru totdeauna, ce e corect si cum trebuie sa fie? Nu. Dar am facut mari progrese.
Revenind la "meaning" - din nou, noi suntem cei care cream valorile si telosul, nu un factor extern. Atunci cand iubesti pe cineva, tu ai creat acel lucru. Tu ai dat valoare acelei persoane. Tu, prin interpretarea ta subiectiva a relatiei tale cu acea persoana, ai creat valoarea ei. Ea poate sa fie constienta de acest lucru si sa ii pese de acest lucru, caz in care valoarea creata de tine capata valoare si pentru ea.
Faptul ca din nimic ai creat, tu, ceva, este intocmai acel "meaning" care nu are nevoie de un agent extern pentru a exista - are nevoie de tine. Toate lucrurile ce implica un "judecator" sunt date de constiinta umana: moralitate, frumusete, etica, dreptate. Exista un nivel corect de reductionism atunci cand vrem sa definim realitatea obiectiva - stiintifica, matematica, logica, rece. Nu este nevoie de un agent extern pentru aceste lucruri.
O analogie la acest exemplu este daca ai avea o panza pe care ai dori sa pictezi, dar cineva ar veni si te-ar opri, spunandu-ti "nu ai schema cu unde trebuie sa pui culorile si cu ce intensitate, pentru a iesi o opera de arta". OK, dar asta nu te opreste sa pictezi ce doresti tu.
Realitatea subiectiva, bazata inexorabil pe realitatea obiectiva, este o calitate emergenta a realitatii obiective. Intr-o astfel de discutie, argumentele reductioniste nu-si au sensul, pentru ca este un "alt gen de discutie". Un paradox filosofic mai vechi este interpretarea morala a infinitatilor, care suna in felul urmator:
"Daca Universul este infinit, tot ceea ce se poate intampla se va intampla, si se va intampla de o infinitate de ori". Ce inseamna asta este ca exista o cantitate infinita de fericire si o cantitate infinita de suferinta. Daca acest lucru este adevarat, la prima vedere, orice faci are zero importanta - orice fapta care genereaza fericire si orice fapta care cauzeaza suferinta este irelevanta, pentru ca ambele sunt infinite. Salvarea din acest impas este ca fapta pe care o faci, fie ca genereaza fericire si fie ca este o cauza de suferinta, are importanta pentru cel care resimte acest lucru. Mai exact, constientizarea ei de catre acea persoana are valoare absoluta, si nu este relativa la cele doua infinitati - fapta in sine pur si simplu exista, intr-o maniera absoluta. Chiar daca infinitatile sunt reale (in aceasta perspectiva), fapta in sine are valoare absoluta si nu este deloc relativa la cele doua infinitati.
Cu alte cuvinte, chiar si in cele mai extreme cazuri, ceea ce faci conteaza si nu este degeaba.
Diferenta dintre o perspectiva teista, in care Dumnezeu are rolul de agent creator ar tuturor lucrurilor, si care "ne da instructiuni externe", si perspectiva ateista in care nu exista un agent extern si noi cream toate aceste lucruri, in planul superior existential (stiu ca exprimarea suna putin a "Lorin Fortuna", dar aici ma refer la planul constiintei umane, si nu la cel reductionist, rece, fizic) - este ca in perspectiva ateista suntem responsabili de ceea ce facem - noi am creat actiunile, fara un ghidaj exterior. In perspectiva teista, actiunile sunt subjugate agentului exterior, in speta, lui Dumnezeu, si as zice - marea majoritate a actiunilor sunt facute "de frica repercusiunilor" incalcarii legilor impuse de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ai liber arbitru, dar nu prea.
In ciuda acestor diferente, actiunile tale, bune sau rele, au repercusiuni asupra persoanelor ce resimt aceste actiuni indiferent de existenta unui agent extern. Repercusiunile exista chit ca exista Dumnezeu sau nu.
Revenind la relatia dintre conceptele de "scop", "tel", "ideal", "valoare" intr-un univers rece in care relativitatea si mecanica cuantica domnesc, si cum facem reconcilierea dintre cele doua categorii, raspunsul este ca nu e nevoie de nicio reconciliere. "Scopul, "telul", "idealul, "valoarea" sunt lucruri care se regasesc, deja, in acest univers rece si matematic. Sunt rezultatul combinarii atomilor, cresterii entropiei, crearii moleculelor, care la randul lor au creat viata, care la randul ei a evoluat pana la un nivel la care sistemul nervos a fost capabil sa creeze conceptele de "scop", "tel", "ideal" si "valoare", din nimic, unde nimicul este dat de toata aceasta serie de evenimente. "Nimicul" din care cream noi valori este, de fapt, rezultatul acestei intregi evolutii fizice si reci.
A discuta despre valori si teluri nu este altceva decat un mod de a vorbi despre lucruri. Si este modul corect de a vorbi despre oameni si fiinte capabile de self-awareness, despre fiinte capabile sa creeze valori si teluri. Aceste fiinte au la baza legile fizicii, insa, prin complexitatea lor, pot crea valori si idealuri, asa cum obiectele "reci" si fiintele inferioare, fara self-awareness, nu o pot face.
O analogie la acest lucru este maniera in care "caldura" era vazuta secolul XVIII: caldura era vazut ca un "lucru", numit "caloric", care poate fi mutat dintr-o parte in alta. Acum stim mai bine ca atunci cand spunem "caldura" este un mod de a vorbi despre miscarea moleculelor dintr-un obiect. Similar, semnificatia, telul si valorile sunt un mod de a vorbi despre ceea ce se intampla in viata umana - reprezinta ceva ce conteaza pentru oamenii pentru care conteaza.
Raspunsul la intrebarea "exista semnificatie in Univers?" este acelasi cu raspunsul la intrebarea "exista oameni carora le pasa de lucruri?" - iar acesta este "da", indiferent de natura rece si matematica a Universului, si indiferent daca exista sau nu un agent extern (Dumnezeu) care sa dea semnificatie Universului.
Lumea ne apare in straturi, si exista un strat corect de reductionism, atunci cand vorbim despre anumite fenomene, si un strat incorect de reductionism. Atunci cand vorbim despre oameni, dorinte, idealuri, teluri, trebuie sa ne aflam pe stratul corect al realitatii, si anume, cel uman, chiar daca stratul uman este bazat pe straturi "mai fundamentale".
A nega toate aceste lucruri doar de dragul de a reduce totul la particule fundamentale, campuri cuantice si spatiu-timp inseamna a fi miop in fata evidentului. Diferenta dintre a vedea lucrurile asa cum sunt si a fi miop in fata lor este maniera de discutie: a vorbi despre teluri, idealuri si semnificatie e la fel de relevant, pe stratul corect al realitatii, cum este a vorbi despre notiuni fizice fundamentale la nivelul stratului fizic.
Concluzia finala este ca in ciuda naturii complet reci si matematice a Universului, la nivel fundamental, calitatile ce rasar din aceasta natura rece exista, sunt reale, si sunt valoroase - ba, mai mult - sunt absolute. Ce inseamna sa insemni? Inseamna sa ai valoare pentru cineva, sa poti impacta viata cuiva, sa poti aprecia lucruri carora tu insuti le dai valoare, sa fii constient ca insemni ceva pentru cineva caruia ii pasa de tine, sa poti oferi valoare in viata celor pentru care ai valoare.
Acestea, si altele ca ele, sunt intrebarile pe care doresc sa le abordez in acest articol. Pot spune, inca de la inceput, ca pe masura ce parcurgem aceste intrebari, si raspunsurile la ele, vom face un dans bipolar intre depresie si "extaz", si intre pesimism si optimism. In ciuda aparentei antiteze dintre conceptele opozante, cred eu ca vom ajunge la concluzia ca sunt in antiteza tocmai pentru ca nu sunt comparate asa cum trebuie: concepte ce aparent sunt opozabile, ce aparent fac parte din aceeasi categorie, sunt, de fapt, lucruri diferite, ce nu ar trebui comparate.
Sa incepem prin a ne intreba "ce spun legile fizicii despre existenta unui scop in Univers?". Mai exact, exista un scop, un tel, un ideal spre care trebuie sa tindem, impus asupra noastra din exterior, din insasi natura realitatii? Iar raspunsul la aceasta intrebare este si da, si nu.
Atunci cand vrei sa raspunzi la o astfel de intrebare intr-o maniera "fizica", "stiintifica", maniera de abordare corecta este cea reductionista: luam Universul, care este format din materie si energie. Cum insa materia este de fapt energie, putem spune ca Universul este format din energie (ajungem imediat la o descriere mai in detaliu a ceea ce vreau sa spun).
Cele mai mari structuri din Univers, super-roiurile de galaxii, sunt formate din roiuri de galaxii si galaxii. Galaxiile sunt formate din sisteme stelare, similare cu cele ale sistemului solar (o stea sau mai multe stele (sisteme binare, cu doua stele, de exemplu, care graviteaza un centru gravitational comun)), sisteme care contin, la fel ca si sistemul nostru, planete, luni, asteroizi, comete si alte corpuri cosmice.
Continuand argumentul reductionist, toate aceste obiecte sunt formate din materie, si anume din molecule, formate la randul lor din atomi. Toate obiectele pe care le avem in jurul nostru sunt formate din molecule, formate din atomi. Atomii, la randul lor, sunt formati din nucleul atomic si din electronii ce "orbiteaza" (metaforic vorbind) nucleul. Daca intram si mai departe in detalii, nucleul atomic este format mai departe din protoni si neutroni. Protonii si neutronii sunt formati, la randul lor, din cuarci si din gluonii fortei tari care tin cuarcii impreuna. Aceiasi gluoni tin protonii impreuna, in ciuda faptului ca protonii au sarcina pozitiva (+1) si deci se resping prin intermediul fortei electromagnetice - forta tare de-asta e tare - ca e mai tare decat forta electromagnetica si tine protonii impreuna in centrul nucleului atomic, in ciuda respingerii electromagnetice.
Daca e sa analizezi mai departe ce se intampla intr-un proton, o sa vezi ca o foarte mare parte din masa unui proton este data de energia gluonilor fortei tari, si nu de cei trei cuarci din care este alcatuit protonul. Cum gluonii sunt bosoni, si nu fermioni (cu alte cuvinte, sunt particule de forta, si nu particule de materie), asta inseamna ca tot ce vedem imprejur, format din atomi, inclusiv noi insine, sunt lucruri formate din energie si nu din materie, intr-o foarte mare masura.
Un proton are o masa de ~938 MeV, dintre care doar 2.4 + 2.4 + 4.8 MeV (masa celor trei cuarci), adica 9.6 MeV, este reprezentata de catre cuarci. Calculand, rezulta ca 98.97% din masa atomilor din care suntem facuti este reprezentata de "confined energy", adica de ceea ce este, de fapt, forta tare nucleara.
Pe scurt, toate lucrurile din jur sunt "facute" din energie "restransa" in interiorul nucleului atomic, interschimbata intre cuarcii din care protonii atomilor sunt alcatuiti (interactiunea dintre cuarci genereaza aceasta energie, deci "materia" are, intr-adevar, rolul ei imperativ in generarea energiei gluonilor).
Totusi, datorita faptului ca am mers pe sirul reductionist, am ajuns la o dimensiune atat de mica incat mecanica cuantica intra in actiune. Incercand sa ducem argumentul reductionist cat de departe putem, "pana la capat" (presupunand ca exista un capat la care sa ajungem), conceptul la care calatoria reductionista se opreste este functia de unda Schrodinger a Universului.
Ce inseamna asta? Inseamna ca tot ceea ce exista poate fi descris ca fiind o structura matematica, cu natura probabilista dar cu calcule deterministe (mai exact, nu stim exact care va fi rezultatul ecuatiei, dar putem calcula cu certitudine care va fi probabilitatea acestui rezultat, arbitrar de mult timp in viitor sau in trecut).
Aici ne lovim de dihotomia dintre relativitate si mecanica cuantica. Unde este dihotomia? Este in conceptul de "timp", poate cel mai eluziv concept dintre toate.
In relativitate, timpul este o dimensiune, la fel ca si spatiul, si face parte din spatiul Minkowski, mai exact din spatiu-timp, cu 4 dimensiuni - cele 3 dimensiuni spatiale si dimensiunea temporala.
De ce e asta relevant si de ce ar trebui sa ne pese? Pentru ca in spatiul Minkowski, timpul este strans legat de spatiu. Mai mult, tot timpul exista deja - "curgerea" timpului nu este decat o iluzie, datorata lipsei noastre de acces epistemic la viitor (lipsa de informatie), dar si conditiilor initiale de la momentul Big-Bangului (mai exact, entropiei extrem de scazute de la acel moment).
Important este de retinut faptul ca in relativitatea speciala, timpul exista deja, la fel cum spatiul exista deja. Cum cele doua sunt strans legate intre ele, nu este posibil ca spatiul sa existe "de unul singur" si timpul, nu. Mai mult, atat timpul cat si spatiul au inceput odata cu Big Bang-ul, intrebarea "ce era inainte de Big Bang?" neavand sens, in contextul relativitatii. Este similar cu a intreba "ce e mai la nord de polul nord?". Si mai mult - timpul si spatiul pot "lua sfarsit" intr-o singularitate.
La fel cum timpul si spatiul au inceput dintr-o singularitate (Big Bang), acestea pot lua sfarsit intr-o singularitate (de exemplu, intr-o gaura neagra). Cu alte cuvinte, timpul si spatiul sunt strans legate intre ele, si pot fi create sau distruse.
In mecanica cuantica, insa, timpul este un parametru, nu o dimensiune. Daca ai functia de unda a Universului, poti merge in viitorul acesteia si calcula ce se va intampla, sau poti merge in trecutul acesteia sa calculezi ce probabilitati exista in trecut. Nicaieri in aceasta functie de unda nu exista un "final" al functiei de unda - nici in trecut, nici in viitor.
De aici putem trage concluzia ca, potrivit mecanicii cuantice, nu exista nici un inceput, nici un sfarsit al Universului - acesta este etern. Cu alte cuvinte, Universul "doar este". Atunci cand spunem "acum 13.8 miliarde de ani a avut loc Big Bang-ul" nu facem altceva decat sa folosim limbajul uman pentru a descrie ceva mult mai complex, indescriptibil intr-o maniera uzuala. Daca in relativitate e perfect OK sa spui ca nu exista timp si spatiu inainte de Big Bang, in mecanica cuantica acest lucru nu prea are sens, pentru ca tot ceea ce exista este functia de unda, si nu spatiul, timpul, materia, energia sau alte lucruri "clasice" - lucrurile clasice sunt observatiile noastre, Universul fiind, in realitatea dictata de mecanica cuantica, nimic altceva decat o functie de unda matematica.
Nicaieri, nici in relativitate si nici in mecanica cuantica nu exista, nici macar conceptual sau ipotetic, ideea de "semnificatie", "valoare", "moralitate".
Ce concluzie putem trage din toate aceste lucruri referitor la titlul acestui articol, "ce inseamna sa insemni?". Ce concluzii morale, etice, ce "telos", ce scop personal putem extrage din toate lucrurile expuse mai sus? Concluzia este ca Universului nu-i pasa de noi si de ceea ce vrem.
Nu exista o lege morala absoluta, nu exista un "ghid exterior" al "cum ar trebui sa fii", nu exista "o judecata de apoi", nu exista "viata dupa moarte", nu exista "legea atractiei", nu exista astrologie, nu exista ce ar vrea "unii de la televizor sa vanda". Exista legile matematicii fizicii si logicii reci, simple si neabatute, eterne.
Iar asta e un lucru bun. Inseamna ca noi, oamenii, suntem cu adevarat liberi. Singurele reguli pe care suntem obligati sa le respectam sunt legile fizicii, matematicii, logicii. Si nu ne putem abate de la ele.
Unii dintre oamenii pe care-i stiu ar trage o concluzie complet deprimanta din toate aceste lucruri: pentru ei, daca nu exista un Dumnezeu care sa aiba "asteptari de la ei", sau un "scop final", o directie exterioara care sa le fie impusa, simt ca traiesc degeaba. Abordarea mea e complet inversa: a nu avea un tel exterior impus este definitia libertatii. De fapt, Immanuel Kant are un celebru exemplu in care intreaba daca o piatra care cade este libera. Raspunsul este ca nu este libera, ci se subjuga legilor fizicii - ea nu cade "libera" spre Pamant, ci este obligata sa cada spre Pamant.
Oamenii sunt diferiti. Si ei se subjuga legilor fizicii, dar au ratiune. Ratiunea le ofera libertate. Noi suntem cei care cream scopuri, teluri, idealuri. Noi, prin ratiune, putem crea si imbunatati legile eticii si ale moralitatii. Din noi si din ratiune survin toate aceste lucruri, nu dintr-un agent extern.
De-asta si avem evolutia societatii umane, de la preistorie, la ars pe rug si inchizitie, si la lumea moderna - prin educatie si ratiune am ajuns unde suntem. Inseamna ca am terminat si am stabilit, odata pentru totdeauna, ce e corect si cum trebuie sa fie? Nu. Dar am facut mari progrese.
Revenind la "meaning" - din nou, noi suntem cei care cream valorile si telosul, nu un factor extern. Atunci cand iubesti pe cineva, tu ai creat acel lucru. Tu ai dat valoare acelei persoane. Tu, prin interpretarea ta subiectiva a relatiei tale cu acea persoana, ai creat valoarea ei. Ea poate sa fie constienta de acest lucru si sa ii pese de acest lucru, caz in care valoarea creata de tine capata valoare si pentru ea.
Faptul ca din nimic ai creat, tu, ceva, este intocmai acel "meaning" care nu are nevoie de un agent extern pentru a exista - are nevoie de tine. Toate lucrurile ce implica un "judecator" sunt date de constiinta umana: moralitate, frumusete, etica, dreptate. Exista un nivel corect de reductionism atunci cand vrem sa definim realitatea obiectiva - stiintifica, matematica, logica, rece. Nu este nevoie de un agent extern pentru aceste lucruri.
O analogie la acest exemplu este daca ai avea o panza pe care ai dori sa pictezi, dar cineva ar veni si te-ar opri, spunandu-ti "nu ai schema cu unde trebuie sa pui culorile si cu ce intensitate, pentru a iesi o opera de arta". OK, dar asta nu te opreste sa pictezi ce doresti tu.
Realitatea subiectiva, bazata inexorabil pe realitatea obiectiva, este o calitate emergenta a realitatii obiective. Intr-o astfel de discutie, argumentele reductioniste nu-si au sensul, pentru ca este un "alt gen de discutie". Un paradox filosofic mai vechi este interpretarea morala a infinitatilor, care suna in felul urmator:
"Daca Universul este infinit, tot ceea ce se poate intampla se va intampla, si se va intampla de o infinitate de ori". Ce inseamna asta este ca exista o cantitate infinita de fericire si o cantitate infinita de suferinta. Daca acest lucru este adevarat, la prima vedere, orice faci are zero importanta - orice fapta care genereaza fericire si orice fapta care cauzeaza suferinta este irelevanta, pentru ca ambele sunt infinite. Salvarea din acest impas este ca fapta pe care o faci, fie ca genereaza fericire si fie ca este o cauza de suferinta, are importanta pentru cel care resimte acest lucru. Mai exact, constientizarea ei de catre acea persoana are valoare absoluta, si nu este relativa la cele doua infinitati - fapta in sine pur si simplu exista, intr-o maniera absoluta. Chiar daca infinitatile sunt reale (in aceasta perspectiva), fapta in sine are valoare absoluta si nu este deloc relativa la cele doua infinitati.
Cu alte cuvinte, chiar si in cele mai extreme cazuri, ceea ce faci conteaza si nu este degeaba.
Diferenta dintre o perspectiva teista, in care Dumnezeu are rolul de agent creator ar tuturor lucrurilor, si care "ne da instructiuni externe", si perspectiva ateista in care nu exista un agent extern si noi cream toate aceste lucruri, in planul superior existential (stiu ca exprimarea suna putin a "Lorin Fortuna", dar aici ma refer la planul constiintei umane, si nu la cel reductionist, rece, fizic) - este ca in perspectiva ateista suntem responsabili de ceea ce facem - noi am creat actiunile, fara un ghidaj exterior. In perspectiva teista, actiunile sunt subjugate agentului exterior, in speta, lui Dumnezeu, si as zice - marea majoritate a actiunilor sunt facute "de frica repercusiunilor" incalcarii legilor impuse de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ai liber arbitru, dar nu prea.
In ciuda acestor diferente, actiunile tale, bune sau rele, au repercusiuni asupra persoanelor ce resimt aceste actiuni indiferent de existenta unui agent extern. Repercusiunile exista chit ca exista Dumnezeu sau nu.
Revenind la relatia dintre conceptele de "scop", "tel", "ideal", "valoare" intr-un univers rece in care relativitatea si mecanica cuantica domnesc, si cum facem reconcilierea dintre cele doua categorii, raspunsul este ca nu e nevoie de nicio reconciliere. "Scopul, "telul", "idealul, "valoarea" sunt lucruri care se regasesc, deja, in acest univers rece si matematic. Sunt rezultatul combinarii atomilor, cresterii entropiei, crearii moleculelor, care la randul lor au creat viata, care la randul ei a evoluat pana la un nivel la care sistemul nervos a fost capabil sa creeze conceptele de "scop", "tel", "ideal" si "valoare", din nimic, unde nimicul este dat de toata aceasta serie de evenimente. "Nimicul" din care cream noi valori este, de fapt, rezultatul acestei intregi evolutii fizice si reci.
A discuta despre valori si teluri nu este altceva decat un mod de a vorbi despre lucruri. Si este modul corect de a vorbi despre oameni si fiinte capabile de self-awareness, despre fiinte capabile sa creeze valori si teluri. Aceste fiinte au la baza legile fizicii, insa, prin complexitatea lor, pot crea valori si idealuri, asa cum obiectele "reci" si fiintele inferioare, fara self-awareness, nu o pot face.
O analogie la acest lucru este maniera in care "caldura" era vazuta secolul XVIII: caldura era vazut ca un "lucru", numit "caloric", care poate fi mutat dintr-o parte in alta. Acum stim mai bine ca atunci cand spunem "caldura" este un mod de a vorbi despre miscarea moleculelor dintr-un obiect. Similar, semnificatia, telul si valorile sunt un mod de a vorbi despre ceea ce se intampla in viata umana - reprezinta ceva ce conteaza pentru oamenii pentru care conteaza.
Raspunsul la intrebarea "exista semnificatie in Univers?" este acelasi cu raspunsul la intrebarea "exista oameni carora le pasa de lucruri?" - iar acesta este "da", indiferent de natura rece si matematica a Universului, si indiferent daca exista sau nu un agent extern (Dumnezeu) care sa dea semnificatie Universului.
Lumea ne apare in straturi, si exista un strat corect de reductionism, atunci cand vorbim despre anumite fenomene, si un strat incorect de reductionism. Atunci cand vorbim despre oameni, dorinte, idealuri, teluri, trebuie sa ne aflam pe stratul corect al realitatii, si anume, cel uman, chiar daca stratul uman este bazat pe straturi "mai fundamentale".
A nega toate aceste lucruri doar de dragul de a reduce totul la particule fundamentale, campuri cuantice si spatiu-timp inseamna a fi miop in fata evidentului. Diferenta dintre a vedea lucrurile asa cum sunt si a fi miop in fata lor este maniera de discutie: a vorbi despre teluri, idealuri si semnificatie e la fel de relevant, pe stratul corect al realitatii, cum este a vorbi despre notiuni fizice fundamentale la nivelul stratului fizic.
Concluzia finala este ca in ciuda naturii complet reci si matematice a Universului, la nivel fundamental, calitatile ce rasar din aceasta natura rece exista, sunt reale, si sunt valoroase - ba, mai mult - sunt absolute. Ce inseamna sa insemni? Inseamna sa ai valoare pentru cineva, sa poti impacta viata cuiva, sa poti aprecia lucruri carora tu insuti le dai valoare, sa fii constient ca insemni ceva pentru cineva caruia ii pasa de tine, sa poti oferi valoare in viata celor pentru care ai valoare.
Comentarii