Implicatiile mecanicii cuantice, partea a IIa - Universurile paralele
Daca pana acum ne-am jucat cu explicarea conceptelor cuantice prin intermediul principiului de incertitudine al lui Heisenberg, care joaca un rol esential in mecanica cuantica, si am discutat si despre cum am ajuns la un astfel de principiu, in mod experimental (experimentul cu doua fante, dualitatea unda-particula si asa mai departe), acum a venit momentul sa atacam concepte putin mai dificile.
Trebuie sa recunoasteti, principiul de incertitudine nu este atat de greu de inteles. Poate este surprinzator, poate este ciudat, poate este contra-intuitiv, dar dupa ce este explicat, eu nu cred ca este un concept greu de inteles.
Doar ca in mecanica cuantica nu participa doar principiul de incertitudine, ci si ecuatia lui Schrodinger. O mare parte din mecanica cuantica a fost elaborata de catre Erwin Schrodinger, in 1926. Poate ceea ce i-a permis lui Schrodinger sa obtina astfel de rezultate remarcabile in domeniul fizicii, in special a fizicii cuantice, cu caracterul sau ciudat, a fost personalitatea lui Schrodinger: acesta era un liber-cugetator, nu respecta autoritatea si facea ceea ce considera el ca e corect.
Max Tegmark scrie, despre acest lucru, in cartea sa "Universul nostru matematic":
Acest post, insa, necesita o coborare substantiala in natura si mai detaliata a mecanicii cuantice, pentru a constata, mai apoi, implicatiile acestei naturi "mai detaliate". Din pacate, oricat de mult as incerca sa comprim un astfel de post, acesta va fi foarte mare. Si va fi foarte mare din respect pentru cel care il citeste - consider ca este esential sa se inteleaga tot firul logic care duce la implicatia Universurilor paralele ce isi au natura in fizica cuantica (astfel de Universuri paralele se mai numesc si "lumi multiple") - a sari peste etapele care duc la o astfel de concluzie extraordinara, de dragul minimizarii cantitatii de text din acest post, pur si simplu nu ar face cinste nici subiectului extraordinar al postului, nici cititorului.
Astfel, acesta va fi, fara indoiala, cel mai lung post din aceasta serie. Dar cred eu ca si cel mai interesant. Daca voi face o treaba buna explicandu-l si insiruindu-l logic (comprimat pe cat posibil), ar trebui sa considerati concluzia acestui post drept una dintre cele mai bizare concluzii pe care realitatea e posibil sa o exprime, la nivel practic. Aici nu vorbim despre chestiuni poetice sau metaforice. Vom vedea ca interpretarea mecanicii cuantice va decide daca lumile multiple exista sau nu, prin intermediul decoerentei cuantice.
Mai intai de toate, insa, trebuie sa lamurim o serie de lucruri.
In noiembrie 1925, Erwin Schrodinger a tinut un seminar despre natura de "unde" a particulelor. A fost provocat de Peter Debye: "Vorbesti despre unde, dar unde este ecuatia undei?".
Schrodinger a creat si publicat celebra sa ecuatie a undei, prin intermediul careia fizica cuantica a putut sa se dezvolte. Max Born, Pascal Jordan si Werner Heisenberg au formulat, la randul lor, un lucru echivalent, bazat insa pe matrici.
Prin intermediul ecuatiei lui Schrodinger, o multime de masuratori fara explicatie pana atunci au fost elucidate, inclusiv spectrele atomilor mai complicati si diferitele numere care descriau proprietatile reactiilor chimice.
Revolutia electronica a putut avea loc, apoi, pe baza acestor lucruri, tranzistorul, laserul, circuitele integrate si deci calculatoarele si telefoanele mobile inteligente fiind rezultatul a ceea ce Schrodinger a realizat atunci, prin intermediul developarii ecuatiei sale de unda. Aceeasi ecuatie a pus bazele teoriei cuantice a campurilor.
Ecuatia lui Schrodinger a simplificat extrem de mult natura cuantica a lucrurilor, definind lucruri extrem de complicate prin intermediul a trei numere: constanta structurii fine, cu valoarea de 1/137,036 (da "puterea" electromagnetismului); 1836,15 - adica de cate ori este mai greu protonul decat electronul, si frecventa orbitala a hidrogenului.
Atunci cand Niels Bohr a modificat atomul lui Rutherford pentru a crea propriul sau model atomic, el a cuantizat orbitele electronilor, dar a pastrat in continuare modelul de "sistem solar" al atomului.
Schrodinger a renuntat si la ideea de pozitie si impuls pentru electroni. In fond, tocmai ce am vazut ca principiul incertitudinii ne previne sa le stim pe ambele in acelasi timp, pentru particule.
In locul pozitiei si impulsului electronilor, Schrodinger a creat ceea ce se cheama "functia de unda", care descrie modul in care particula este "pozitionata". Functia de unda nu da o pozitie concreta a electronului, ci, conform acesteia, determina faptul ca electronul se poate gasi in mai multe locuri in acelasi timp, in special pe orbitele superioare ale atomului. Unde? Acolo unde functia de unda ii da o mai mare probabilitate sa se afle. Asadar, el pare sa fie in toate partile protonului in acelasi timp, cu anumite zone mai preferate decat altele.
De aici si ideea "norului de electroni", in locul orbitelor precise:
Patratul functiei de unda exprima probabilitatea de a gasi un electron in diferite locuri, ceea ce duce la norul electronic probabilistic.
Nu vom gasi niciodata un electron intr-o pozitie unde functia de unda este zero.
O astfel de incertitudine relativa la pozitia unei particule se mai numeste si superpozitie: particula este oriunde functia de unda descrie ca exista o probabilitate ca aceasta sa fie, si nu intr-un loc bine definit.
Asadar, un electron este intr-o stare de superpozitie cuantica, orbitand in jurul nucleului unui atom fara o pozitie clara, ci in mai multe pozitii in acelasi timp, pozitii definite de catre ecuatia lui Schrodinger, de unde deriva si estetica de "nor probabilistic" al modelului atomic al lui Schrodinger.
Totusi, a aparut o problema: daca pozitia reala a unui obiect este data de functia de unda, si este intr-o stare de superpozitie (nu stim exact locatia acestuia), cum se face ca in viata reala nu observam obiecte in superpozitie, ci intr-o pozitie clara, intocmai ca in fizica clasica? Aceasta problema a primit numele de "problema masuratorii" (masuratoare = observatie).
Aceasta problema a masuratorii este, cred eu, cea mai importanta problema din mecanica cuantica, mai presus de orice fel de alta problema.
In prima parte a acestei serii de articole despre mecanica cuantica, am spus (imi place sa ma autocitez):
Interpretarea Copenhaga stipuleaza faptul ca ecuatia lui Schrodinger determina functia de unda daca obiectul nu este observat, in timp ce, daca este observat, functia de unda colapseaza, iar obiectul este gasit, din acel moment, intr-un singur loc precis. Probabilitatea de a gasi obiectul (particula) intr-un loc precis este data de patratul functiei de unda.
Astfel, interpretarea Copenhaga accepta ecuatia lui Schrodinger ca fiind valabila doar pentru particule neobservate, iar in momentul in care acestea sunt observate, functia de unda colapseaza si noi vom gasi acea particula intr-o locatie precisa, de unde si faptul ca gasim obiectele din viata reala intr-o locatie precisa si nu intr-o superpozitie, asa cum ar fi ele descrise de catre functia de unda, daca aceasta n-ar colapsa dupa o observatie.
Chiar si asa, nici cei care imbratiseaza ideea interpretarii Copenhaga nu sunt de acord intre ei cu ce inseamna, de fapt, aceasta. Roger Penrose glumea spunand: "Sunt probabil mai multe atitudini diferite fata de mecanica cuantica decat sunt fizicieni specialisti in cuantica. Aceasta nu este o contradictie, dat fiind faptul ca anumiti specialisti in cuantica au conceptii diferite in acelasi timp" (gluma face referire la superpozitia cuantica a specialistilor, care au mai multe pareri in acelasi timp intocmai cum o particula este in mai multe pozitii in acelasi timp).
Aceasta interpretare insa avea si are o componenta foarte deranjanta: natura pare sa aiba un caracter pur probabilistic, si nu deterministic. De fapt, intregul Univers are, in aceasta situatie. Einstein a fost impotriva unei astfel de interpretari, spunand "Dumnezeu nu da cu zarul" (in sensul ca natura nu poate fi probabilistica). Daca este, intr-adevar, probabilistica, atunci si cunoscand functia de unda a intregului Univers, este imposibil de prevestit viitorul pentru ca orice "observatie" s-ar face, caracterul aleator ar intra in functiune si am avea rezultate aleatorii.
Bohr a mers chiar mai departe, spunand "Nu exista realitate fara observatie". O astfel de exclamatie duce la un caracter egocentrist al realitatii, in care noi, oamenii, prin observatiile pe care le facem, determinam ceea ce se va intampla in Univers (la care avem intrebarea - ce se intampla in Univers inainte ca noi, oamenii, si constiinta umana, sa existam? Ultima data cand am verificat, Universul isi vedea linistit de treaba si fara observatiile noastre).
Deci Bohr, intr-un fel, a pus, din nou, omul ca fiind "buricul Pamantului". Dar nu aceasta era problema fundamentala a interpretarii Copenhaga. Si daca am fi de acord cu o astfel de interpretare, conform careia functia de unda colapseaza in momentul unei observatii, interpretarea Copenhaga nu are strictetea matematica si stiintifica necesara pentru a determina ce inseamna, de fapt, o observatie? Cand anume colapseaza functia de unda? Conform carei ecuatii? Cum determinam momentul exact cand functia de unda colapseaza, si particula isi ocupa pozitia sa exacta, in loc sa fie in superpozitie?
Einstein a spus, referitor la aceasta problema: "Exista oare Luna fiindca un soarece se uita la ea?". Ce anume constitue o observatie? Poate un animal sa observe ceva si sa colapseze functia de unda a acelui ceva? Un robot? O camera web? O oglinda?
Mai mult, interpretarea Copenhaga creeaza contextul in care ceva foarte mic (cuantic), o particula, este intr-o superpozitie pana este observata, in timp ce ceva mare (clasic, un om, un automobil, un copac) este intotdeauna intr-o pozitie concreta, clara. Dar de ce? Pana la urma, orice lucru este facut din atomi, care sunt lucruri mici, care contin lucruri si mai mici (electroni si nucleoni), si deci, cum fiecare lucru mic este in superpozitie, atunci si lucrul mare, totalul lucrurilor mici din care este facut, ar trebui sa fie in superpozitie.
Schrodinger insusi a inventat cel mai celebrul experiment mental din mecanica cuantica, cunoscut la nivel mondial: "pisica lui Schrodinger".
In acest experiment, o pisica este inchisa intr-o cutie unde se afla o canistra de cianura care se va deschide daca un singur atom radioactiv se dezintegreaza. Ne putem imagina tot felul de astfel de experimente similare - un pistol la al carui tragaci este atasat un declansator care trage tragaciul in momentul cand un neutron liber, lasat in cutie, se dezintegreaza (un neutron liber are o durata de viata de 10-15 minute). Dupa o vreme, atomul va intr-o superpozitie de dezintegrare-nondezintegrare, ceea ce inseamna ca pisica, la randul ei, este intr-o superpozitie in care este si vie, si moarta.
Facem deci, tranzitia de la micro-superpozitia unui singur atom la macro-superpozitia unei pisici, formate din octilioane de particule. Acel atom subjuga ceea ce se intampla cu toti atomii pisicii, le dicteaza in ce superpozitie se afla. Iata deci cum lumea cuantica poate juca un rol extraordinar pentru lucrurile "mari". Mai mult, astfel de chestiuni pe "muchie de cutit" conteaza in tot felul de situatii, cum ar fi efectul exponential creat de aripile unui fluture din China, ce provoaca o furtuna in Bucuresti. Sau de un creion care sta in varful sau intr-un echilibru instabil, iar orice impuls cat de mic va dicta directia in care creionul va cadea.
Daca extrapolam la modul in care neuronii din sistemul nervos comunica, prin intermediul semnalelor chemo-electrice, ne putem imagina ca un atom dintr-un anumit ion ce participa la polarizarea/depolarizarea membranei neuronului, pentru a genera un potential de actiune, un astfel de atom aflat in superpozitie ar putea face diferenta intre un neuron care actioneaza, si unul care nu actioneaza. Poate ca acest neuron urma sa faca o sumatie de semnal care sa genereze o actiune, o decizie, prin intermediul careia ai fi facut ceva sau ai fi facut altceva. Poate ai fi luat decizia sa traversezi pe rosu la intersectie si sa fii lovit de masina si sa mori, sau sa astepti pana se face verde si sa supravietuiesti.
Asadar, putem ajunge la concluzia ca latura incerta a naturii cuantice face diferenta dintre viata si moarte, in cel mai subtil mod cu putinta.
In ciuda acestor probleme cu interpretarea Copenhaga, cea mai mare dintre toate este efectul cascada. Sa zicem ca un cercetator, George, face exprimentul cu pisica lui Schrodinger. Pune pisica in cutie, inchide cutia, pisica este intr-o superpozitie vie/moarta. Cand deschide cutia, George stie/observa ca pisica este moarta sau George stie/observa ca pisica este vie. Dar ce se intampla daca experimentatorul se afla in laboratorul sau, iar noi suntem afara. Noi nu stim ce se intampla inauntru. Stim doar ca se desfasoara experimentul. Ce inseamna acest lucru? Ca in laborator se afla un cercetator, George, ce face acel experiment. In acest caz, nu doar pisica este in superpozitie, ci si George! Pisica se afla in superpozitie vie/moarta, iar George se afla in superpozitia de a observa daca pisica este vie sau moarta. Pentru noi, care nu am facut observatia, intreg laboratorul se afla intr-o superpozitie si numai atunci cand noi observam interiorul laboratorului, doar atunci colapsam functia de unda a laboratorului si constatam ca George ori a constatat, la randul lui, ca pisica a murit, ori a constatat ca pisica este in viata. Cand facem observatia, avem posibilitatile ca George a observat ca pisica este moarta si noi am observat ca pisica este moarta si ca George a observat ca pisica este moarta SAU George a observat ca pisica este vie si noi am observat ca pisica este vie si ca George a observat ca pisica este vie.
Dar daca in afara cladirii in care se afla laboratorul se afla o alta persoana, Maria? Ea nu stie ce am observat noi. Ea vede intreaga cladire intr-o superpozitie in care noi asteptam sa observam ce va observa George in experimentul sau cu pisica. Si asa mai departe.
Oricat de multi observatori am avea, tot ajungem intr-o superpozitie cuantica in care observatorul "cel mai din exterior" are un sistem in superpozitie, pe care urmeaza sa-l observe. Asta pentru ca, din perspectiva lui, posibilitatile referitoare la experimentul initial, gestionat de dezintegrarea unui singur atom, sunt "vii" si nu au colapsat. Acest lucru implica, practic, o functie de unda la nivelul intregului Univers.
In 1957, un student la cursurile postuniversitare de la Princeton, Hugh Everett, a propus o alternativa revolutionara referitoare la ce se intampla, de fapt, cu functia de unda: functia de unda nu colapseaza niciodata. Presupunand ca ipoteza lui Everett este cea corecta, atunci ecuatia lui Schrodinger am putea-o numi "ecuatia realitatii", fara a exagera prea mult.
Ne putem imagina si altfel de situatii in care mecanica cuantica dicteaza fizica macroscopica: unul dintre ele este "Cartile de joc cuantice", imaginat de Max Tegmark: presupunem ca asezam o carte de joc pe muchie, intr-o pozitie perfect stabila. Conform principiului de incertitudine, cartea nu poate ramane intr-o pozitie fixa pentru totdeauna, va trebui sa cada, la un moment dat, intr-o directie (presupunem ca se balaseaza pe un singur atom, si ca incertitudinea pozitiei sale face diferenta, "impinge" cartea intr-o directie sau intr-alta). Pariem, apoi, pe faptul ca aceasta carte va cadea cu fata in sus. Doar ca aceasta carte se afla in superpozitie cuantica - si cu fata in sus, si cu fata in jos. Atunci cand ne uitam la carte si facem observatia, functia de unda va colapsa (conform interpretarii Copenhaga) si vom observa cartea ori cu fata in sus, ori cu fata in jos. Sansele sunt de 50%/50%.
Facem observatia si ori suntem fericiti ca am castigat pariul, ori suntem nefericiti ca l-am pierdut. E imposibil de determinat ce rezultat va fi, pentru ca in acest caz, rezultatul este dictat de incertitudinea pozitiei acelui atom, iar aceasta nu poate fi calculata decat la nivel probabilistic, si nu deterministic.
Everett spune ca nu este nimic extraordinar la o observatie, este doar un transfer de informatie - observam, vedem cartea si pozitia in care a sfarsit. Atat. Acest lucru are insa implicatii semnificative - daca functia de unda ar fi descris cartea doar cu fata in sus, am fi fost fericiti. Daca nu, invers. Dar functia de unde descrie ambele posibilitati.
Combinatia acestor realitati cu ecuatia lui Schrodinger determina functia de unda sa descrie o superpozitie a doua configuratii diferite ale particulelor acestui experiment - cartea cu fata in sus si noi fericiti, cartea cu fata in jos si noi dezamagiti.
Cele doua stari cuantice nu sunt constiente una de alta.
Ce inseamna asta? Inseamna ca desi avem o aceeasi functie de unda singulara, acum avem parte de doua situatii opuse, descrise de aceasta, la nivel de macrocosmos (nu doar la nivel cuantic, ci cu lucruri reale, concrete, vizibile, palpabile). Astfel, Universul se scindeaza in doua universuri separate, paralele. Ceea ce se poate intampla, se intampla. Vor exista doua copii ale noastre, una care a observat cartea cazand cu fata in jos, si care este constienta de asta si este suparata, si una care a observat cartea cazand cu fata in sus, si care este fericita ca pariul a fost corect. Ambele sunt la fel de viabile si de adevarate, dar nu pot comunica intre ele si nu stiu una de existenta celeilalte.
O buna analogie ar fi cu ceea ce se intampla in micro-univers, cu implicatii pentru macro-univers, mereu: o raza cosmica sau o raza ultravioleta poate lovi ADNul din piele si cauza o mutatie canceroasa, sau nu.
Intrand putin in domeniul biologiei, razele ultraviolete pot binda legaturi consecutive TA-TA (Timina-Adenina, Timina-Adenina). Este modul in care razele ultraviolete produc mutatii cancerigene. Cand mecanismul de replicare al ADNului trece peste aceasta gena, poate identifica sau poate rata aceasta mutatie. Daca o identifica si o corecteaza, persoana respectiva nu va avea o celula canceroasa. Daca mecanismul de replicare nu o identifica, celula urmatoare va avea ADNul celulei din care se trage, insa cu o mutatie la locul unde inainte era TA-TA (putem avea un GC, in loc de TA (Guanina-Citozina)).
Evident, mecanismul cancerigen este mult mai complicat - nu vei face cancer dintr-o singura mutatie aleatoare. Este nevoie de o suma de mutatii cancerigene. Dar acesta este doar un exemplu de lucru care se intampla la scara foarte mica, si care are influente asupra fiintei pentru care se intampla.
In mod similar, Universurile paralele cuantice deriva dintr-un astfel de comportament, in care posibilitatile unui eveniment se scindeaza si tot ceea ce este posibil sa se intample, se intampla.
Este aceasta intrepretare a lumii cuantice o realitate? Nu se stie, pentru ca nu a fost dovedita in vreun fel. Este, ca si interpretarea Copenhaga, o posibilitate.
In trecut, o astfel de posibilitate era considerata o nebunie de marea majoritate a fizicienilor si oamenilor de stiinta. Insa, in vremurile moderne, interpretarea lumilor multiple are mai multi sustinatori decat interpretarea Copenhaga (depinde, evident, pe cine intrebi). Totusi, o astfel de interpretare poate da tot felul de alte implicatii suplimentare, cum ar fi nemurirea cuantica.
Pentru ca acest post devine, deja, foarte lung, nu am sa intru in detalii aici. As vrea sa mai adaug doar ca Universurile paralele sunt aproape o certitudine, dar nu cele cuantice.
Max Tegmark le-a clasat, in cartea sa, "Universul nostru matematic", in patru categorii:
1) Universurile paralele de nivel I: sunt galaxiile si stelele si planetele ce sunt dincolo de orizontul nostru de observatie. Noi nu putem vedea decat o parte limitata din Univers, deoarece suntem limitati de viteza finita a luminii. Nu putem vedea mai departe decat o facem in prezent pentru ca lumina pur si simplu nu a avut indeajuns de mult timp sa ajunga la noi, din parti mai indepartate ale Universului.
Dar presupunand ca Universul este la fel in orice directie (si toate observatiile indica asta) - si presupunand ca Universul este infinit, in acelasi timp intelegand ca modalitatile de a combina atomi pana ajung la masa unei stele/gauri negre sunt finite - posibilitati finite intr-un Univers infinit vor rezulta in lumi paralele. Vom gasi o copie a noastra, undeva foarte departe de noi, in ACEST Univers, cu aceste legi ale fizicii. Totul este o chestiune de a merge indeajuns de departe. Cat de departe? Conform ultimelor calcule, undeva la 1010118 metri de noi. Adica la o distanta de 10 la puterea 10 miliarde de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de metri. Atat de departe, incat numarul tuturor atomilor din Univers (~10^80) ar fi depasit cu o magnitudine incomensurabila, de trilioane de trilioane (etc etc etc) de ori mai mult.
Daca premisele unei astfel de idei sunt consistente, atunci vom gasi o infinitate de copii ale noastre.
2) Universurile paralele de nivel II: sunt cele rezultate in urma inflatiei Universului. Procesul de inflatie este cel despre care se crede, pe baza multor indicii, ca este procesul care a dus la expansiunea Universului nostru dintr-un "graunte", perioada de inflatie fiind perioada in care spatiul s-a extins exponential, intr-un timp extraordinar de scurt.
Apoi, se presupune ca Universul a facut o tranzitie de faza din faza inflationista in faza in care ne aflam acum, iar "materia inflationista", supusa mecanicii cuantice (care a determinat-o sa aiba o incertitudine a densitatii, de 1/100000), a "degenerat" in materia obisnuita din care suntem noi construiti (mai exact, in hidrogen, heliu si litiu, imediat dupa Big Bang, pentru ca restul elementelor mai grele au fost elaborate in stele, nu de catre Big Bang).
Ideea este ca o astfel de materie inflationista are un timp de injumatatire mai mic decat expansiunea sa exponentiala - cu alte cuvinte, o astfel de materie este "nemuritoare", Universuri creandu-se in continuu, fara oprire. De exemplu, pentru o parte din materia inflationista care s-a "degradat" intr-un Univers similar cu al nostru, doua parti au ramas la nivel inflationist, in continua expansiune. Apoi, pentru inca un Univers care a aparut ca urmare a degradarii "substantei" inflationiste, patru parti au ramas in expansiune. Si asa mai departe.
Presupunand ca teoria inflationista este corecta, atunci exista Universuri similare cu al nostru, insa intr-o alta forma, cu alte legi ale fizicii, si cu care nu putem comunica. Ele sunt "detasate" de Universul nostru. Presupunand ca exista o infinitate de astfel de Universuri, ajungem la concluzia ca vom gasi copii ale noastre si intr-un astfel de Multivers de nivel II.
3) Universurile paralele de nivel III: universul lumilor multiple, cuantice. Este acesta despre care am discutat - interpretarea lui Everett a mecanicii cuantice.
Unde exista toate aceste copii ale noastre, care au fost determinate de scindarea cuantica, in diferite variante ale noastre si ale observatiilor noastre? Intr-un spatiu matematic cu o infinitate de dimensiuni denumit spatiul Hilbert.
4) In final, Universurile paralele de nivel IV sunt acele Universuri dictate de posibilitatile matematice, sau de natura ultima si fundamentala a existentei - natura matematica. Structura matematica din spatele tuturor celorlalte tipuri de Universuri determina "cel mai fundamental" tip de Univers paralel.
Evident, putem continua asa pana maine. Totusi, sa nu uitam ca ne aflam pe un blog, si nu intr-o carte. Asa ca ma simt nevoit sa ma opresc aici.
Pentru detalii aditionale referitoare la Universurile paralele, recomand cu multa caldura cartea "Universul nostru matematic", de Max Tegmark.
Care este concluzia tuturor acestor lucruri? Concluzia este ca realitatea pura este posibil sa fie cu mult mai interesanta decat orice fel de construct uman de science-fiction, mentinand in continuare zicala "viata bate filmul". Sunt aceste lucruri certe si clare? Nu. Dar cu siguranta sunt interesante, si ofera, poate, o perspectiva diferita asupra realitatii, si cred eu ca imbogatesc intelectual o persoana ce este, chiar si putin, constienta de posibilitatea existentei lor.
PS. Nu am ajuns sa discutam despre "decoerenta cuantica", si nici despre multe alte concepte. Daca starea psihica imi va permite, voi incerca sa mai scriu pe aceasta tema.
Trebuie sa recunoasteti, principiul de incertitudine nu este atat de greu de inteles. Poate este surprinzator, poate este ciudat, poate este contra-intuitiv, dar dupa ce este explicat, eu nu cred ca este un concept greu de inteles.
Doar ca in mecanica cuantica nu participa doar principiul de incertitudine, ci si ecuatia lui Schrodinger. O mare parte din mecanica cuantica a fost elaborata de catre Erwin Schrodinger, in 1926. Poate ceea ce i-a permis lui Schrodinger sa obtina astfel de rezultate remarcabile in domeniul fizicii, in special a fizicii cuantice, cu caracterul sau ciudat, a fost personalitatea lui Schrodinger: acesta era un liber-cugetator, nu respecta autoritatea si facea ceea ce considera el ca e corect.
Max Tegmark scrie, despre acest lucru, in cartea sa "Universul nostru matematic":
"Dupa ce a primit postul de profesor al lui Max Planck in Berlin, una dintre cele mai prestigioase functii din lume, l-a refuzat pentru ca nu a suportat persecutia nazistilor impotriva colegilor lui evrei. Apoi a refuzat o oferta de la Princeton fiindca acestia nu acceptau deciziile sale neortodoxe cu privire la familie (traia cu doua femei si a avut un copil cu cea cu care nu era casatorit). Ba chiar, cand am facut un pelerinaj la mormantul sau in timpul unei vacante la schi in Austria, in 1996, am descoperit ca gandirea sa libera nu a avut mare succes nici in satul sau natal: cei din mica localitate Alpbach l-au inmormantat pe cel mai celebru cetatean al lor din toate timpurile intr-un mormant foarte modest chiar la marginea cimitirului."
 |
| Piatra de mormant a lui Erwin Schrodinger |
Astfel, acesta va fi, fara indoiala, cel mai lung post din aceasta serie. Dar cred eu ca si cel mai interesant. Daca voi face o treaba buna explicandu-l si insiruindu-l logic (comprimat pe cat posibil), ar trebui sa considerati concluzia acestui post drept una dintre cele mai bizare concluzii pe care realitatea e posibil sa o exprime, la nivel practic. Aici nu vorbim despre chestiuni poetice sau metaforice. Vom vedea ca interpretarea mecanicii cuantice va decide daca lumile multiple exista sau nu, prin intermediul decoerentei cuantice.
Mai intai de toate, insa, trebuie sa lamurim o serie de lucruri.
In noiembrie 1925, Erwin Schrodinger a tinut un seminar despre natura de "unde" a particulelor. A fost provocat de Peter Debye: "Vorbesti despre unde, dar unde este ecuatia undei?".
Schrodinger a creat si publicat celebra sa ecuatie a undei, prin intermediul careia fizica cuantica a putut sa se dezvolte. Max Born, Pascal Jordan si Werner Heisenberg au formulat, la randul lor, un lucru echivalent, bazat insa pe matrici.
Prin intermediul ecuatiei lui Schrodinger, o multime de masuratori fara explicatie pana atunci au fost elucidate, inclusiv spectrele atomilor mai complicati si diferitele numere care descriau proprietatile reactiilor chimice.
Revolutia electronica a putut avea loc, apoi, pe baza acestor lucruri, tranzistorul, laserul, circuitele integrate si deci calculatoarele si telefoanele mobile inteligente fiind rezultatul a ceea ce Schrodinger a realizat atunci, prin intermediul developarii ecuatiei sale de unda. Aceeasi ecuatie a pus bazele teoriei cuantice a campurilor.
Ecuatia lui Schrodinger a simplificat extrem de mult natura cuantica a lucrurilor, definind lucruri extrem de complicate prin intermediul a trei numere: constanta structurii fine, cu valoarea de 1/137,036 (da "puterea" electromagnetismului); 1836,15 - adica de cate ori este mai greu protonul decat electronul, si frecventa orbitala a hidrogenului.
Atunci cand Niels Bohr a modificat atomul lui Rutherford pentru a crea propriul sau model atomic, el a cuantizat orbitele electronilor, dar a pastrat in continuare modelul de "sistem solar" al atomului.
Schrodinger a renuntat si la ideea de pozitie si impuls pentru electroni. In fond, tocmai ce am vazut ca principiul incertitudinii ne previne sa le stim pe ambele in acelasi timp, pentru particule.
In locul pozitiei si impulsului electronilor, Schrodinger a creat ceea ce se cheama "functia de unda", care descrie modul in care particula este "pozitionata". Functia de unda nu da o pozitie concreta a electronului, ci, conform acesteia, determina faptul ca electronul se poate gasi in mai multe locuri in acelasi timp, in special pe orbitele superioare ale atomului. Unde? Acolo unde functia de unda ii da o mai mare probabilitate sa se afle. Asadar, el pare sa fie in toate partile protonului in acelasi timp, cu anumite zone mai preferate decat altele.
De aici si ideea "norului de electroni", in locul orbitelor precise:
Patratul functiei de unda exprima probabilitatea de a gasi un electron in diferite locuri, ceea ce duce la norul electronic probabilistic.
Nu vom gasi niciodata un electron intr-o pozitie unde functia de unda este zero.
O astfel de incertitudine relativa la pozitia unei particule se mai numeste si superpozitie: particula este oriunde functia de unda descrie ca exista o probabilitate ca aceasta sa fie, si nu intr-un loc bine definit.
Asadar, un electron este intr-o stare de superpozitie cuantica, orbitand in jurul nucleului unui atom fara o pozitie clara, ci in mai multe pozitii in acelasi timp, pozitii definite de catre ecuatia lui Schrodinger, de unde deriva si estetica de "nor probabilistic" al modelului atomic al lui Schrodinger.
Totusi, a aparut o problema: daca pozitia reala a unui obiect este data de functia de unda, si este intr-o stare de superpozitie (nu stim exact locatia acestuia), cum se face ca in viata reala nu observam obiecte in superpozitie, ci intr-o pozitie clara, intocmai ca in fizica clasica? Aceasta problema a primit numele de "problema masuratorii" (masuratoare = observatie).
Aceasta problema a masuratorii este, cred eu, cea mai importanta problema din mecanica cuantica, mai presus de orice fel de alta problema.
In prima parte a acestei serii de articole despre mecanica cuantica, am spus (imi place sa ma autocitez):
In primul rand, haideti sa trecem in revista denumirile catorva dintre interpretarile actuale ale fizicii cuantice: interpretarile ansamblului, Copenhaga, instrumentala, hidrodinamica, a constientei, Bohm, logica cuantica, lumile multiple, mecanica cuantica stocastica, mintile multiple, istoriile coerente, colapsul obiectiv, tranzactionala, modala, existentiala, relationala, Montevideo si cosmologica. Ba mai mult, sustinatorii aceleiasi interpretari au pareri diferite referitoare la detaliile interpretarii respective, si asa mai departe.Dupa cum puteti vedea, nu e de mirare ca problema masuratorii este cea mai pregnanta - iata cate posibile interpretari avem. Cea mai cunoscuta dintre acestea este interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, si este cea mai "conservatoare" dintre cele enumerate mai sus. Aceasta a fost introdusa de catre Niels Bohr si Werner Heisenberg.
Interpretarea Copenhaga stipuleaza faptul ca ecuatia lui Schrodinger determina functia de unda daca obiectul nu este observat, in timp ce, daca este observat, functia de unda colapseaza, iar obiectul este gasit, din acel moment, intr-un singur loc precis. Probabilitatea de a gasi obiectul (particula) intr-un loc precis este data de patratul functiei de unda.
Astfel, interpretarea Copenhaga accepta ecuatia lui Schrodinger ca fiind valabila doar pentru particule neobservate, iar in momentul in care acestea sunt observate, functia de unda colapseaza si noi vom gasi acea particula intr-o locatie precisa, de unde si faptul ca gasim obiectele din viata reala intr-o locatie precisa si nu intr-o superpozitie, asa cum ar fi ele descrise de catre functia de unda, daca aceasta n-ar colapsa dupa o observatie.
Chiar si asa, nici cei care imbratiseaza ideea interpretarii Copenhaga nu sunt de acord intre ei cu ce inseamna, de fapt, aceasta. Roger Penrose glumea spunand: "Sunt probabil mai multe atitudini diferite fata de mecanica cuantica decat sunt fizicieni specialisti in cuantica. Aceasta nu este o contradictie, dat fiind faptul ca anumiti specialisti in cuantica au conceptii diferite in acelasi timp" (gluma face referire la superpozitia cuantica a specialistilor, care au mai multe pareri in acelasi timp intocmai cum o particula este in mai multe pozitii in acelasi timp).
Aceasta interpretare insa avea si are o componenta foarte deranjanta: natura pare sa aiba un caracter pur probabilistic, si nu deterministic. De fapt, intregul Univers are, in aceasta situatie. Einstein a fost impotriva unei astfel de interpretari, spunand "Dumnezeu nu da cu zarul" (in sensul ca natura nu poate fi probabilistica). Daca este, intr-adevar, probabilistica, atunci si cunoscand functia de unda a intregului Univers, este imposibil de prevestit viitorul pentru ca orice "observatie" s-ar face, caracterul aleator ar intra in functiune si am avea rezultate aleatorii.
Bohr a mers chiar mai departe, spunand "Nu exista realitate fara observatie". O astfel de exclamatie duce la un caracter egocentrist al realitatii, in care noi, oamenii, prin observatiile pe care le facem, determinam ceea ce se va intampla in Univers (la care avem intrebarea - ce se intampla in Univers inainte ca noi, oamenii, si constiinta umana, sa existam? Ultima data cand am verificat, Universul isi vedea linistit de treaba si fara observatiile noastre).
Deci Bohr, intr-un fel, a pus, din nou, omul ca fiind "buricul Pamantului". Dar nu aceasta era problema fundamentala a interpretarii Copenhaga. Si daca am fi de acord cu o astfel de interpretare, conform careia functia de unda colapseaza in momentul unei observatii, interpretarea Copenhaga nu are strictetea matematica si stiintifica necesara pentru a determina ce inseamna, de fapt, o observatie? Cand anume colapseaza functia de unda? Conform carei ecuatii? Cum determinam momentul exact cand functia de unda colapseaza, si particula isi ocupa pozitia sa exacta, in loc sa fie in superpozitie?
Einstein a spus, referitor la aceasta problema: "Exista oare Luna fiindca un soarece se uita la ea?". Ce anume constitue o observatie? Poate un animal sa observe ceva si sa colapseze functia de unda a acelui ceva? Un robot? O camera web? O oglinda?
Mai mult, interpretarea Copenhaga creeaza contextul in care ceva foarte mic (cuantic), o particula, este intr-o superpozitie pana este observata, in timp ce ceva mare (clasic, un om, un automobil, un copac) este intotdeauna intr-o pozitie concreta, clara. Dar de ce? Pana la urma, orice lucru este facut din atomi, care sunt lucruri mici, care contin lucruri si mai mici (electroni si nucleoni), si deci, cum fiecare lucru mic este in superpozitie, atunci si lucrul mare, totalul lucrurilor mici din care este facut, ar trebui sa fie in superpozitie.
Schrodinger insusi a inventat cel mai celebrul experiment mental din mecanica cuantica, cunoscut la nivel mondial: "pisica lui Schrodinger".
In acest experiment, o pisica este inchisa intr-o cutie unde se afla o canistra de cianura care se va deschide daca un singur atom radioactiv se dezintegreaza. Ne putem imagina tot felul de astfel de experimente similare - un pistol la al carui tragaci este atasat un declansator care trage tragaciul in momentul cand un neutron liber, lasat in cutie, se dezintegreaza (un neutron liber are o durata de viata de 10-15 minute). Dupa o vreme, atomul va intr-o superpozitie de dezintegrare-nondezintegrare, ceea ce inseamna ca pisica, la randul ei, este intr-o superpozitie in care este si vie, si moarta.
Facem deci, tranzitia de la micro-superpozitia unui singur atom la macro-superpozitia unei pisici, formate din octilioane de particule. Acel atom subjuga ceea ce se intampla cu toti atomii pisicii, le dicteaza in ce superpozitie se afla. Iata deci cum lumea cuantica poate juca un rol extraordinar pentru lucrurile "mari". Mai mult, astfel de chestiuni pe "muchie de cutit" conteaza in tot felul de situatii, cum ar fi efectul exponential creat de aripile unui fluture din China, ce provoaca o furtuna in Bucuresti. Sau de un creion care sta in varful sau intr-un echilibru instabil, iar orice impuls cat de mic va dicta directia in care creionul va cadea.
Daca extrapolam la modul in care neuronii din sistemul nervos comunica, prin intermediul semnalelor chemo-electrice, ne putem imagina ca un atom dintr-un anumit ion ce participa la polarizarea/depolarizarea membranei neuronului, pentru a genera un potential de actiune, un astfel de atom aflat in superpozitie ar putea face diferenta intre un neuron care actioneaza, si unul care nu actioneaza. Poate ca acest neuron urma sa faca o sumatie de semnal care sa genereze o actiune, o decizie, prin intermediul careia ai fi facut ceva sau ai fi facut altceva. Poate ai fi luat decizia sa traversezi pe rosu la intersectie si sa fii lovit de masina si sa mori, sau sa astepti pana se face verde si sa supravietuiesti.
Asadar, putem ajunge la concluzia ca latura incerta a naturii cuantice face diferenta dintre viata si moarte, in cel mai subtil mod cu putinta.
In ciuda acestor probleme cu interpretarea Copenhaga, cea mai mare dintre toate este efectul cascada. Sa zicem ca un cercetator, George, face exprimentul cu pisica lui Schrodinger. Pune pisica in cutie, inchide cutia, pisica este intr-o superpozitie vie/moarta. Cand deschide cutia, George stie/observa ca pisica este moarta sau George stie/observa ca pisica este vie. Dar ce se intampla daca experimentatorul se afla in laboratorul sau, iar noi suntem afara. Noi nu stim ce se intampla inauntru. Stim doar ca se desfasoara experimentul. Ce inseamna acest lucru? Ca in laborator se afla un cercetator, George, ce face acel experiment. In acest caz, nu doar pisica este in superpozitie, ci si George! Pisica se afla in superpozitie vie/moarta, iar George se afla in superpozitia de a observa daca pisica este vie sau moarta. Pentru noi, care nu am facut observatia, intreg laboratorul se afla intr-o superpozitie si numai atunci cand noi observam interiorul laboratorului, doar atunci colapsam functia de unda a laboratorului si constatam ca George ori a constatat, la randul lui, ca pisica a murit, ori a constatat ca pisica este in viata. Cand facem observatia, avem posibilitatile ca George a observat ca pisica este moarta si noi am observat ca pisica este moarta si ca George a observat ca pisica este moarta SAU George a observat ca pisica este vie si noi am observat ca pisica este vie si ca George a observat ca pisica este vie.
Dar daca in afara cladirii in care se afla laboratorul se afla o alta persoana, Maria? Ea nu stie ce am observat noi. Ea vede intreaga cladire intr-o superpozitie in care noi asteptam sa observam ce va observa George in experimentul sau cu pisica. Si asa mai departe.
Oricat de multi observatori am avea, tot ajungem intr-o superpozitie cuantica in care observatorul "cel mai din exterior" are un sistem in superpozitie, pe care urmeaza sa-l observe. Asta pentru ca, din perspectiva lui, posibilitatile referitoare la experimentul initial, gestionat de dezintegrarea unui singur atom, sunt "vii" si nu au colapsat. Acest lucru implica, practic, o functie de unda la nivelul intregului Univers.
In 1957, un student la cursurile postuniversitare de la Princeton, Hugh Everett, a propus o alternativa revolutionara referitoare la ce se intampla, de fapt, cu functia de unda: functia de unda nu colapseaza niciodata. Presupunand ca ipoteza lui Everett este cea corecta, atunci ecuatia lui Schrodinger am putea-o numi "ecuatia realitatii", fara a exagera prea mult.
Ne putem imagina si altfel de situatii in care mecanica cuantica dicteaza fizica macroscopica: unul dintre ele este "Cartile de joc cuantice", imaginat de Max Tegmark: presupunem ca asezam o carte de joc pe muchie, intr-o pozitie perfect stabila. Conform principiului de incertitudine, cartea nu poate ramane intr-o pozitie fixa pentru totdeauna, va trebui sa cada, la un moment dat, intr-o directie (presupunem ca se balaseaza pe un singur atom, si ca incertitudinea pozitiei sale face diferenta, "impinge" cartea intr-o directie sau intr-alta). Pariem, apoi, pe faptul ca aceasta carte va cadea cu fata in sus. Doar ca aceasta carte se afla in superpozitie cuantica - si cu fata in sus, si cu fata in jos. Atunci cand ne uitam la carte si facem observatia, functia de unda va colapsa (conform interpretarii Copenhaga) si vom observa cartea ori cu fata in sus, ori cu fata in jos. Sansele sunt de 50%/50%.
Facem observatia si ori suntem fericiti ca am castigat pariul, ori suntem nefericiti ca l-am pierdut. E imposibil de determinat ce rezultat va fi, pentru ca in acest caz, rezultatul este dictat de incertitudinea pozitiei acelui atom, iar aceasta nu poate fi calculata decat la nivel probabilistic, si nu deterministic.
Everett spune ca nu este nimic extraordinar la o observatie, este doar un transfer de informatie - observam, vedem cartea si pozitia in care a sfarsit. Atat. Acest lucru are insa implicatii semnificative - daca functia de unda ar fi descris cartea doar cu fata in sus, am fi fost fericiti. Daca nu, invers. Dar functia de unde descrie ambele posibilitati.
Combinatia acestor realitati cu ecuatia lui Schrodinger determina functia de unda sa descrie o superpozitie a doua configuratii diferite ale particulelor acestui experiment - cartea cu fata in sus si noi fericiti, cartea cu fata in jos si noi dezamagiti.
Cele doua stari cuantice nu sunt constiente una de alta.
Ce inseamna asta? Inseamna ca desi avem o aceeasi functie de unda singulara, acum avem parte de doua situatii opuse, descrise de aceasta, la nivel de macrocosmos (nu doar la nivel cuantic, ci cu lucruri reale, concrete, vizibile, palpabile). Astfel, Universul se scindeaza in doua universuri separate, paralele. Ceea ce se poate intampla, se intampla. Vor exista doua copii ale noastre, una care a observat cartea cazand cu fata in jos, si care este constienta de asta si este suparata, si una care a observat cartea cazand cu fata in sus, si care este fericita ca pariul a fost corect. Ambele sunt la fel de viabile si de adevarate, dar nu pot comunica intre ele si nu stiu una de existenta celeilalte.
O buna analogie ar fi cu ceea ce se intampla in micro-univers, cu implicatii pentru macro-univers, mereu: o raza cosmica sau o raza ultravioleta poate lovi ADNul din piele si cauza o mutatie canceroasa, sau nu.
Intrand putin in domeniul biologiei, razele ultraviolete pot binda legaturi consecutive TA-TA (Timina-Adenina, Timina-Adenina). Este modul in care razele ultraviolete produc mutatii cancerigene. Cand mecanismul de replicare al ADNului trece peste aceasta gena, poate identifica sau poate rata aceasta mutatie. Daca o identifica si o corecteaza, persoana respectiva nu va avea o celula canceroasa. Daca mecanismul de replicare nu o identifica, celula urmatoare va avea ADNul celulei din care se trage, insa cu o mutatie la locul unde inainte era TA-TA (putem avea un GC, in loc de TA (Guanina-Citozina)).
Evident, mecanismul cancerigen este mult mai complicat - nu vei face cancer dintr-o singura mutatie aleatoare. Este nevoie de o suma de mutatii cancerigene. Dar acesta este doar un exemplu de lucru care se intampla la scara foarte mica, si care are influente asupra fiintei pentru care se intampla.
In mod similar, Universurile paralele cuantice deriva dintr-un astfel de comportament, in care posibilitatile unui eveniment se scindeaza si tot ceea ce este posibil sa se intample, se intampla.
Este aceasta intrepretare a lumii cuantice o realitate? Nu se stie, pentru ca nu a fost dovedita in vreun fel. Este, ca si interpretarea Copenhaga, o posibilitate.
In trecut, o astfel de posibilitate era considerata o nebunie de marea majoritate a fizicienilor si oamenilor de stiinta. Insa, in vremurile moderne, interpretarea lumilor multiple are mai multi sustinatori decat interpretarea Copenhaga (depinde, evident, pe cine intrebi). Totusi, o astfel de interpretare poate da tot felul de alte implicatii suplimentare, cum ar fi nemurirea cuantica.
Pentru ca acest post devine, deja, foarte lung, nu am sa intru in detalii aici. As vrea sa mai adaug doar ca Universurile paralele sunt aproape o certitudine, dar nu cele cuantice.
Max Tegmark le-a clasat, in cartea sa, "Universul nostru matematic", in patru categorii:
1) Universurile paralele de nivel I: sunt galaxiile si stelele si planetele ce sunt dincolo de orizontul nostru de observatie. Noi nu putem vedea decat o parte limitata din Univers, deoarece suntem limitati de viteza finita a luminii. Nu putem vedea mai departe decat o facem in prezent pentru ca lumina pur si simplu nu a avut indeajuns de mult timp sa ajunga la noi, din parti mai indepartate ale Universului.
Dar presupunand ca Universul este la fel in orice directie (si toate observatiile indica asta) - si presupunand ca Universul este infinit, in acelasi timp intelegand ca modalitatile de a combina atomi pana ajung la masa unei stele/gauri negre sunt finite - posibilitati finite intr-un Univers infinit vor rezulta in lumi paralele. Vom gasi o copie a noastra, undeva foarte departe de noi, in ACEST Univers, cu aceste legi ale fizicii. Totul este o chestiune de a merge indeajuns de departe. Cat de departe? Conform ultimelor calcule, undeva la 1010118 metri de noi. Adica la o distanta de 10 la puterea 10 miliarde de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de metri. Atat de departe, incat numarul tuturor atomilor din Univers (~10^80) ar fi depasit cu o magnitudine incomensurabila, de trilioane de trilioane (etc etc etc) de ori mai mult.
Daca premisele unei astfel de idei sunt consistente, atunci vom gasi o infinitate de copii ale noastre.
2) Universurile paralele de nivel II: sunt cele rezultate in urma inflatiei Universului. Procesul de inflatie este cel despre care se crede, pe baza multor indicii, ca este procesul care a dus la expansiunea Universului nostru dintr-un "graunte", perioada de inflatie fiind perioada in care spatiul s-a extins exponential, intr-un timp extraordinar de scurt.
Apoi, se presupune ca Universul a facut o tranzitie de faza din faza inflationista in faza in care ne aflam acum, iar "materia inflationista", supusa mecanicii cuantice (care a determinat-o sa aiba o incertitudine a densitatii, de 1/100000), a "degenerat" in materia obisnuita din care suntem noi construiti (mai exact, in hidrogen, heliu si litiu, imediat dupa Big Bang, pentru ca restul elementelor mai grele au fost elaborate in stele, nu de catre Big Bang).
Ideea este ca o astfel de materie inflationista are un timp de injumatatire mai mic decat expansiunea sa exponentiala - cu alte cuvinte, o astfel de materie este "nemuritoare", Universuri creandu-se in continuu, fara oprire. De exemplu, pentru o parte din materia inflationista care s-a "degradat" intr-un Univers similar cu al nostru, doua parti au ramas la nivel inflationist, in continua expansiune. Apoi, pentru inca un Univers care a aparut ca urmare a degradarii "substantei" inflationiste, patru parti au ramas in expansiune. Si asa mai departe.
Presupunand ca teoria inflationista este corecta, atunci exista Universuri similare cu al nostru, insa intr-o alta forma, cu alte legi ale fizicii, si cu care nu putem comunica. Ele sunt "detasate" de Universul nostru. Presupunand ca exista o infinitate de astfel de Universuri, ajungem la concluzia ca vom gasi copii ale noastre si intr-un astfel de Multivers de nivel II.
3) Universurile paralele de nivel III: universul lumilor multiple, cuantice. Este acesta despre care am discutat - interpretarea lui Everett a mecanicii cuantice.
Unde exista toate aceste copii ale noastre, care au fost determinate de scindarea cuantica, in diferite variante ale noastre si ale observatiilor noastre? Intr-un spatiu matematic cu o infinitate de dimensiuni denumit spatiul Hilbert.
4) In final, Universurile paralele de nivel IV sunt acele Universuri dictate de posibilitatile matematice, sau de natura ultima si fundamentala a existentei - natura matematica. Structura matematica din spatele tuturor celorlalte tipuri de Universuri determina "cel mai fundamental" tip de Univers paralel.
Evident, putem continua asa pana maine. Totusi, sa nu uitam ca ne aflam pe un blog, si nu intr-o carte. Asa ca ma simt nevoit sa ma opresc aici.
Pentru detalii aditionale referitoare la Universurile paralele, recomand cu multa caldura cartea "Universul nostru matematic", de Max Tegmark.
Care este concluzia tuturor acestor lucruri? Concluzia este ca realitatea pura este posibil sa fie cu mult mai interesanta decat orice fel de construct uman de science-fiction, mentinand in continuare zicala "viata bate filmul". Sunt aceste lucruri certe si clare? Nu. Dar cu siguranta sunt interesante, si ofera, poate, o perspectiva diferita asupra realitatii, si cred eu ca imbogatesc intelectual o persoana ce este, chiar si putin, constienta de posibilitatea existentei lor.
PS. Nu am ajuns sa discutam despre "decoerenta cuantica", si nici despre multe alte concepte. Daca starea psihica imi va permite, voi incerca sa mai scriu pe aceasta tema.
Comentarii