Vineri, 19 decembrie, cu greu convins de propria-mi constiinta si de catre maica-mea, m-am dus la petrecerea de Craciun organizata de catre compania la care lucrez. Pf... nici nu stiu ce/cum sa scriu, pentru ca nu e foarte mult de scris. As putea sa rezum toata "petrecerea" intr-o singura propozitie... pe care n-o voi scrie. Totusi, sa incerc o descriere mai amanuntita. In primul rand, am sovait mult daca sa sau daca sa nu merg la aceasta petrecere. De ce? Pentru ca nu ma caracterizeaza petrecerile DELOC. Si nu ma simt deloc bine intre niste oameni cuasi-necunoscuti unde trebuie sa ma prefac permanent ca sunt altfel decat sunt in realitate. Nu de alta, dar "asa e bine" sau "asa cer bunele maniere". Cine a zis ca eu am bune maniere? Sau ca sunt un intelectual. Daca as fi un intelectual ar trebui sa fiu si platit ca unul, ceea ce nu se intampla. Cu cateva zile inainte am ajutat o colega de serviciu sa faca niste fluturasi (hartiute) pe care erau puse
Acum doi ani am purtat niste discutii cu mai multe persoane despre ceea ce se cheama "problema grea a constiintei" - cum fac neuronii sa produca ceea ce se cheama "qualia", mai exact experientele noastre constiente (vazul, auzul, gustul, mirosul, simtul tactil, proprioceptia, echilibrul etc)? Care este mecanismul prin care neuronii, formati la randul lor din molecule formate la randul lor din atomi care sunt la randul lor formati din protoni, neutroni si electroni, cu protonii si neutronii la randul lor formati din cuarci (forma corecta in limba romana este "cuarcuri" dar eu voi folosi "cuarci" pentru ca pur si simplu suna mai bine) - cum e posibil ca aceste combinatii de particule elementare sa produca experientele constiente, sa cauzeze lumea mentala? Care este mecanismul prin care neuronii dau nastere experientei constiente dar celulele hepatice sau renale nu fac asta? In fond, si neuronii si celulele renale si hepatice sunt facute din acelas
Odata cu moartea subita a sorei mele cu doar o saptamana in urma datei scrierii acestui articol, ma regasesc in pozitia de a ma gandi la ceea ce m-am gandit, ironically enough, toata viata: la moarte. Pot zice ca acest lucru a fost, inca de mic, gandul care mi-a dominat fiecare secunda a vietii, chiar daca nimeni nu stia asta. De fapt, inca din clasa intai pot zice ca a fost acolo - atunci cand am trecut in clasa a 2a deja m-am simtit "batran" si "mai aproape de moarte". Era un cantec pe care invatatoarea ne-a spus sa-l cantam la serbarea de final al clasei intai: Ramai cu bine Clasa intaia Cu mult regret te parasim Nu vom uita ca toti de la tine Stim sa citim, sa socotim La sapte ani tot inainte Cu pasi mai siguri si voiosi Sunt anii de copilarie Cei mai iubiti, cei mai frumosi Cantand acest cantec eu realizam finalitatea clasei intai. Faptul ca e iremediabil pierduta, pentru eternitate. Ca in clasa a doua deja sunt materii mai grele, e mai de "oameni mari&qu
Comentarii